Am văzut la Metropolis, în plină iarnă, spectacolul „Îngeri în America”, în regia maestrului Victor Ioan Frunză. Au trecut de atunci două anotimpuri încheiate şi nu găseam puterea să încep acest text. Poate că este şi aceasta – tăcerea prelungită – o unitate de măsură pentru forţa unei piese de teatru.
Un articol de Andrei Crăciun|7 august 2014
„Îngeri în America” este una dintre cele mai grele, dintre cele mai puternice spectacole pe care le-am văzut până acum, răscolitoare până în adâncul cordului.
Știți probabil povestea, a fost și la televizor, cu actori mari de la Hollywood – Al Pacino, Meryl Streep, Emma Thompson, cei din prima ligă. La Metropolis s-a jucat cu mari actori români, George Ivașcu, în primul rând, dar și tinerele speranțe confirmate George Costin sau Sorin Miron. E fizic grea, nu îi e ușor omului contemporan să reziste, fie și în două părți, mai bine de cinci ore în fotoliul unei singure povești.
E istovitor, desigur, pentru actori. În rezumat, „Îngeri în America” e un maraton al dragostei de teatru. Din fericire, la acest spectacol, decorul e unul dintre cele mai bune din câte am văzut într-un teatru din orașul București, ba chiar și din alte orașe.
Spectacolul este, apoi, și epuizant psihic. Textul lui Tony Kushner e de o complexitate tulburătoare, sfidează exhaustivul, are vădite pretenții totalitare, e crud, e cumplit, e adevărat. Personajele – Prior, homosexualul descendent al unei familii de nobili, bolnav de SIDA, abandonat de iubit; Louis, fostul iubit al lui Prior, evreu, predispus la teoretizări excesive; Roy, avocatul de geniu, homosexual încă în dulap, bolnav și el; Joe, mormonul devorat interior de homosexualitate, Harper, soția lui refugiată în irealitatea imediată. Înțelegeți acum?
Apoi se dezbat cele mai grele teme din câte le-au fost date oamenilor – identitatea sexuală, unde se termină libertatea?, ce este etic?, ce este moral?, ce este peste poate?, de unde începe nebunia?, care ne sunt limitele?, care ar trebui să ne fie limitele?
Dacă pentru un spectator, chiar și pentru unul oarecum avizat, piesa e atât de grea, vă dați seama de calitățile actorilor pentru a duce acel torent, intenționat nesfârșit, de emoții, de stări, de căderi, de prăbușiri, de reveniri, de care niciun rol nu e străin. (George Ivașcu este și în acest punct – al controlului rolului, și mai ales al controlului ideilor care stau în spatele acțiunilor personajului său – impecabil; George Costin e foarte talentat, ceea ce îi dă firescul fără de care niciun actor nu este complet.)
Abia aștept să cadă cortina toamnei și să revăd „Îngeri în America”. Îmi stăruie încă în inimă gheara pe care doar piesele fundamentale o pot aduce aici.
