Radu Jude, regizorul filmului „Aferim!”, câştigătorul Ursului de Argint pentru Regie la Festivalul de Film de la Berlin 2015, a spus într-un interviu că şi-a dorit în această peliculă să înfăţişeze legătura dintre trecut şi prezent şi modul în care realităţi sociale şi politice din secolul XIX se perpetuează.
Un articol de Petre Ivan|15 februarie 2015
Regizorul Radu Jude vorbeşte în interviul acordat Mediafax despre operele literare care l-au inspirat în realizarea filmului „Aferim!”, dar şi despre provocarea de a pune în scenă o serie de episoade istorice.
„Aferim!”, despre care presa internaţională de profil a relatat că este „o lecţie aspră de istorie, uşurată de umorul deocheat şi de elementele westernului clasic”, este un film istoric, a cărui acţiune are loc în Ţara Românească a începutului de secol XIX, unde un zapciu însoţit de fiul său caută un rob fugar.
Radu Jude crede că ceea ce se întâmplă în prezent cu comunitatea romă din România are legătură cu înrobirea acestei etnii în Ţara Românească, spunând că „sute de ani de sclavie trebuie să lase nişte urme”.
Aţi dorit iniţial să faceţi un film despre Revoluţia de la Ploieşti din 1870 şi aţi ajuns la 1835, în Ţara Românească. De unde a pornit şi cum aţi ajuns la acest episod din istorie?
Radu Jude: Nu e un proces pe care să mi-l amintesc în detaliu. Ideea era aceasta: să caut ceva despre legăturile dintre trecut şi prezent şi despre cum lucrurile curg dintr-una în alta şi despre cum nişte realităţi sociale, politice din secolul XIX se perpetuează; chiar dacă în forme diferite, esenţa lor poate rămâne prezentă şi în zilele noastre.
Spuneaţi că ceea ce se întâmplă acum cu comunitatea romă din România are baze în ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Cred că este adevărat, măcar în parte. Până la urmă, aşa cum nouă ne place să spunem că multe dintre problemele pe care le avem vin din faptul că Ţările Române au fost tot timpul în conflict cu Imperiul Otoman, tot timpul la intersecţia marilor conflicte şi asta a avut repercusiuni asupra istoriei noastre, de ce nu am accepta că lucrurile pot sta la fel şi în cazul minorităţii rome? Sute de ani de sclavie trebuie să lase nişte urme.
De ce credeţi că nu a fost tratat mai mult până acum acest episod al sclaviei romilor?
Nu ştiu motivele. Într-un fel, „Ţiganiada” a lui Ioan Budai-Deleanu atinge în treacăt subiectul acesta, dar, pe de altă parte, ţin minte că, în liceu, când am studiat „Ţiganiada”, nu am avut profesori care să vorbească despre realitatea aceasta socială, ci doar despre partea strict estetică, literară a epopeei. La fel, am recitit „Ciocoii vechi şi noi” a lui Filimon, apar şi acolo sclavi romi, nici nu ţineam minte acest aspect…
La Cannes aţi prezentat „Trece şi prin perete”, adaptare după Cehov. Aveţi o legătură deosebită cu literatura. Şi în „Aferim!” o parte din documentare a fost realizată din literatură. Care sunt operele care v-au inspirat pentru acest lungmetraj?
În ce priveşte structura, povestea şi anumite situaţii narative, literatura mi-a folosit mai puţin, temele abordate în film nu prea există în literatură. Dar replicile pe care personajele le spun sunt luate într-adevăr din surse literare: Iordache Golescu, Anton Pann, de la Creangă am mai luat câte ceva. Şi de la Budai-Deleanu, din mulţi scriitori. Şi din Nicolae Filimon, de la Filimon chiar mai mult.
Îmi place foarte mult Filimon. Procedeul nu este nou, deşi poate fi numit postmodern, într-o oarecare măsură. Găsim asta şi la Shakespeare, el are mereu personaje care spun replici aparţinând de fapt lui Ovidius sau Terentius etc.
Chiar şi în „Aferim!”, în momentul în care Constandin ridică acel craniu şi ţine un monolog, nu este o replică din Shakespeare?
Situaţia este din Shakespeare, dar replica este luată mot-a-mot dintr-o carte populară, „Alexandria”.
„Aferim!” a fost un proiect greu de realizat, de la filmarea alb-negru până la finanţarea filmului. Ce v-a motivat să duceţi la bun sfârşit proiectul?
Odată început… (…) Aş fi renunţat dacă lucrurile nu s-ar fi rezolvat bine, dar aici Ada Solomon, producătoarea filmului, a avut un rol esenţial, calităţile ei au contat enorm în obţinerea finanţării necesare.
Fiind şi regizor şi coscenarist, care dintre cele două vi s-a părut mai greu de realizat?
Nu pot să gândesc în termeni de dificultate. Mi se pare că ţine de profesia mea, pur şi simplu. Fac ambele lucruri la fel de aplicat şi la fel de interesat. Dacă scenariul acesta ar fi fost scris de altcineva în forma aceasta, aş fi putut doar să îl regizez, desigur.
Există scenarişti buni în România, există oameni care scriu bine şi Florin Lăzărescu este unul dintre ei, dar îmi doresc să particip la tot procesul acesta de creaţie a filmului. Mi se pare important, încerc să vin cu propria mea viziune, atâta câtă e. Şi atunci este important măcar să particip la scrierea scenariului, chiar dacă este o adaptare literară.
Nu are asta importanţă, că spuneai de scurtmetrajul după Cehov, am adaptat foarte mult. Şi în viitorul meu proiect, „Inimi cicatrizate”, am adaptat liber textele lui M. Blecher.
Scenă din filmul Aferim. Foto: Silviu Gheție
Cum aţi ajuns la numele filmului, „Aferim!”, şi cum l-aţi păstrat?
Din aproape în aproape, citind textele acestea de secol XIX, am întâlnit cuvântul, care are sensul de „bravo”, „de foarte bine”, l-am folosit în dialogurile din scenariu şi, la un moment dat, mi s-a părut că ar fi potrivit ca titlu. Spectatorul e imediat trimis către istorie, către trecut, fiind un cuvânt extrem de puţin uzitat; şi în al doilea rând, prin faptul că personajele rostesc cuvântul acesta tot timpul, poate căpăta o valoare de simbol: o lume care-şi tot confirmă şi reconfirmă valorile şi opţiunile.
Au existat întrebări pe parcursul filmului care v-au „chinuit” efectiv, la care nu găseaţi răspunsuri?
Nu, întrebarea cea mai complicată a fost în cel fel poţi pune în scenă nişte episoade istorice. Un film încearcă întotdeauna să creeze un efect de real, asta ţine de mecanismul de funcţionare a cinematografului, or, în cazul unui film istoric, problema se pune puţin diferit, pentru că tu ca spectator ştii tot timpul că ceea ce vezi acolo este o realitate construită de cineast, de regizor, de la A la Z; şi asta e o problemă reală, cred: cum îi comunici spectatorului faptul că ceea ce vede nu este o realitate, ci o construcţie cât se poate de artificială, care merită luată în seamă, dar şi interogată, pusă în discuţie.
După proiecţiile de miercuri de la „Aferim” vi se pare că lungmetrajul a primit un aferim din partea publicului, din partea criticilor?
Nu am stat la proiecţie, am stat afară. Cronicile, am citit câteva, în revistele importante americane, lucrurile sunt mai degrabă favorabile.
Vorbind de cronici, spuneaţi că percepţia despre premii este infantilă. Totuşi, ce înseamnă pentru dumneavoastră un premiu?
Nu percepţia este infantilă, ci interesul care uneori se acordă mai mult unui premiu sau unei selecţii într-un festival etc. decât filmului sau operei în sine. Un premiu înseamnă o şansă mai mare de a distribui bine filmul. Atât.
De la „Moromeţii”, Luminiţa Gheorghiu şi Victor Rebengiuc nu au mai jucat împreună. Victor Rebengiuc are şi o scenă foarte dură în „Aferim!”. Personajele celor doi au fost realizate cu cei doi actori în minte sau aţi hotărât ulterior actorii pentru cele două personaje?
Am vrut să omagiez un film pe care îl admir foarte mult, „Moromeţii”, de Stere Gulea.
Lucraţi la „Inimi cicatrizate”, o adaptare liberă a textelor scriitorului Max Blecher, în special a romanului omonim. Ce a stârnit interesul pentru a aduce pe marele ecran scrierile lui Blecher?
Blecher e un mare scriitor, cred că „Întâmplări în irealitatea imediată” este o capodoperă. Cât despre „Inimi cicatrizate”, e un roman pe care îl iubesc, l-am citit în adolescenţă. Acum vreo trei ani, prietenul meu Dan Nicolăescu mi-a recomandat să ecranizez cartea, am recitit-o şi mi s-a părut că poate fi adaptată bine într-un film. E o poveste despre suferinţă, iubire, demnitate şi moarte; dar, mai ales, sper ca filmul să îl facă pe Blecher mai cunoscut publicului larg.
Regizorul Radu Jude a fost în competiţie la Berlin cu nume mari ale cinematografiei mondiale, printre care Werner Herzog, Terrence Malick, Peter Greenaway şi Jafar Panahi.
Radu Jude este regizorul scurtmetrajelor câştigătoare a numeroase premii „Lampa cu căciulă” şi „Alexandra”. Lungmetrajul de debut, „Cea mai fericită fată din lume” a fost distins cu premiul CICAE la Festivalul de la Berlin, premiul FIRESCI la Festivalul de la Sofia, premiul pentru cel mai bun scenariu la B-EST International Film Festival şi premiul FIPRESCI la IndieLisboa.
Cel de-al doilea lungmetraj realizat de Radu Jude, „Toată lumea din familia noastră”, a fost proiectat în premieră mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, în secţiunea Forum. „Toată lumea din familia noastră” a obţinut, printre altele, marele premiu al Festivalului de la Sarajevo, marele premiu Bayard d’Or şi premiul pentru cel mai bun actor la Namur IFF, marele premiu la CinEast IFF, trofeul Festivalului Internaţional de Film Anonimul, premiul Zilelor Filmului Românesc la TIFF şi premiul pentru regie, precum şi premiul publicului la B-EST IFF.
