Iosif Iser, un pictor pentru Dobrogea senzuală
https://www.ziarulmetropolis.ro/iosif-iser-un-pictor-pentru-dobrogea-senzuala/

Lentoare orientală, vitalitate solară, dichis şi senzualitate, care însă nu dezvăluie nicidecum totul despre femeile pictate, ci dimpotrivă, le fac şi mai misterioase.

Un articol de Monica Andronescu|30 aprilie 2019

Ele se regăsesc în majoritatea tablourilor pictate de Iosif Iser, mare iubitor al Dobrogei și al universului marin. Galben, albastru, verde în nuanțe numeroase, dar și ocru sau roșcat în diferite tonuri domină pânzele lui, care te invită într-o lume ce amintește de ritmurile arhetipale ale omului. În cărbune, acuarelă sau guașă, arta lui a închipuit câteva decenii tătăroaice și odalisce, lăsându-se fascinată de nud, dar și de arlechini și țărani. Alături de numeroasele sale peisaje solare, ele toate au devenit mărturii pentru formele locale ale umanului, așa cum se arăta el secolul trecut, și pentru un crez artistic ce nu are de-a face cu pictura ca delectare. „Pictezi pentru că așa îți cer sufletul și priveliștea. E o trebuință care pornește din ceea ce privești și din tine. Arta nu e o distracție agreabilă. Arta e o înțelegere supremă… Pictura e o suferință îndârjită, prin care fulgeră bucurii nebănuite… e cea mai sfântă dintre dureri… e cea mai deplină dintre bucurii”, explica Iosif Iser când era deja un pictor cunoscut.

Departe de salon

Între 21 mai 1881, ziua în care s-a născut, și 25 aprilie 1958, când s-a stins din viață, tot în capitală, după ce tocmai încheiase o expoziție cu nu mai puțin de 115 tablouri, Iosif Iser a parcurs toate etapele consacrării: a făcut explorări și descoperiri personale, a trăit boem la București și la Paris, a cunoscut  singurătatea de atelier, acolo unde prinde contur viziunea personală, s-a bucurat de forțele impresionante ale culorii și și-a imaginat chipuri multe, în care poți ghici povești. Sedus de forțele telurice, n-a încetat să le picteze, ca un fel de Zorba Grecul fascinat de frumusețea oamenilor și convins că „cea mai mare nebunie e să n-ai nicio nebunie”. Între primăvara în care s-a născut și cea în care a murit, Iosif Iser a parcurs un drum într-un timp dintre cele mai complicate, în care s-au îngrămădit două războaie mondiale, un timp în care a trebuit să redescopere de mai multe ori ce înseamnă frumusețea vieții sau bucuria și forța de a trăi.

La început, evitarea oricărei formule estetice și mai ales refuzul de a perpetua arta „pentru burghezi” l-au dus pe tânărul care tocmai terminse liceul și executase, la comandă, două desene (10 lei bucata), spre grafica de presă, care căuta să abordeze și să marcheze critic actualitatea apăsătoare și, de la un punct încolo, de neînțeles.

Aceasta a fost prima etapă din calea lui Iosif Iser, care s-a îndepărtat tot mai mult de arta de salon, conformistă, sentimentală și, înainte de toate, nesinceră. Nicolae Tonitza explica această fugă astfel: „Iser fuge din banal nu din dorința de a epata prin extravaganțe, ci dintr-o profundă necesitate sufletească: temperamentului său viguros nu-i convin platitudinea și dulcegăria, sub orice formă și sub orice lumină s-ar ascunde ea.”

Caricatură, cafenea, căutare

În 1899 a plecat la München ca să studieze arhitectura, pe care a abandonat-o pentru Academia de Artă, care îl dezamăgește pe tânărul dornic să spargă tiparele și să arate altceva, pentru că e inflexibilă, convențională și rece. Este perioada în care Iosif Iser începe să colaboreze la Jugend și Simplizissimus, reviste satirice cu caracter social. Avangarda din Montmartre are timp s-o cunoască, fiindcă locuiește câțiva ani la Paris, unde studiază la Academia Ranson și frecventează lumea din care făceau parte, de exemplu, conaționalul Constantin Brâncuși sau pictorul André Derain.

După cinci ani, se întoarce la București fără să-și fi încheiat studiile, își organizează prima expoziție la Palatul Ateneului, apoi o expoziție personală la Pitești și se angajează la Adevărul pentru caricaturi care să interpreteze realitatea politică. Spiritul său protestatar găsește terenul cel mai fertil pentru a-și încerca puterile: încondeiază politicieni, atitudini și idei. În primele două decenii ale carierei sale, reușește să aducă spiritul satiric în arta românească, desenând pentru publicații progresiste, fără să facă vreo concesie platitudinii sau sentimentalismului. „Ieșirea lui Iser din necunoscut”, scria Tudor Arghezi, „răsturna tot ce se îngăimase până la el în materie de pagină ilustrată. Până atunci desenul fusese un spațiu prost mânjit și se chema caricatură. […] De cum s-a vădit, Iser a fost o autoritate și poate că singurul novator necontestat”.

Observând omul în ipostaze cât mai diverse, Iosif Iser își face un fel de ucenicie prin cafenelele Bucureștiului, supreviețuind din propriile desene. Acolo sunt adevăruri de necontestat ale ființei umane, acolo se văd splendoarea și mizeria, binele și răul, albul și negrul, amestecate în diverse forme și nuanțe. Brăila și Constanța au, și ele, cafenelele lor, și pictorul se oprește și prin ele să facă pasteluri și, de asemenea, portrete de artiști, pentru ca în anul 1922 să se întoarcă în presă, la Facla.

Dobrogea înainte de toate

Dobrogea, un ținut care îl entuziasmează și care se va dovedi o mină de aur pentru arta sa, o descoperă câțiva ani mai târziu, când începe să picteze lumea pe care o vede și trăiește la Marea Neagra, la porțile Orientului. Surprins în peisaje, portrete și nuduri, farmecul Dobrogei, geniul locului, se reflectă amar, senzual, în ocruri pământii. Fiecare dintre noi a văzut cel puțin o pânză ca Familie de tătari, Cafenea la Balcic, Peisaj din Constanța, Tătăroaiacă, Odaliscă, Sărbatoare la Balcic, Orientală cu văl alb, Nud în șalvari verzi, Nud cu eșarfă albastră, Cadâne etc. Aceste lucrări l-au consacrat definitiv, asigurându-i un loc confortabil în pictura românească. Despre această inepuizabilă dragoste, artistul însuși mărturisea: „Dobrogea a fost cea mai bună școală pentru mine. Estetica mea? Incontestabil, ea vine din Dobrogea și din natură în genere. Compoziția peisajului dobrogean e haina mea. Peisajul acela plat, nud, jos, animat de personajul masiv, atât de monumental, al locului, apare mult mai bogat decât priveliștea cea mai luxuriantă din lume.”

După expoziția din 1916, care a cuprins lucrările cu variațiuni pe această temă, nimic nu mai pare să stea în calea entuziasmului său artistic, de a cărui valoare era perfect conștient și nu se îndoia, spun contemporanii. După ce luptă pe frontul din Moldova în Primul Război Mondial, își reia pictura.

După scurta perioadă a tablourilor pe teme de război și după o călătorie la Constantinopol, își deschide o expoziție intitulată Constantinopol-Curtea de Argeș. Acest „realist de o sinceră ferocitate”, cum îl descrie Nicolae Tonitza, expune la Salonul de Toamnă din capitala Franței, al cărui societar devine, precum și la importante galerii din oraș, dar și de la Dresda, Berlin, Amsterdam, Bruxelles. Lucrează mult: uleiuri, guașe, gravuri, desene, acuarele. De fapt, după 1920 are nenumărate expoziții personale, mai puține de grup. Din 1921 până în 1934 a locuit din nou la Paris, de unde a revenit în România după Al Doilea Război Mondial. În 1937, împreună cu Petrașcu, Meda și Jalea, a obținut Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Paris și, ani mai târziu, în 1954, a fost prezent la Bienala de la Veneția.

Puținele explozii cromatice la care a îndrăznit Iosif Iser în pictura sa, ferindu-se de elemente excentrice și de sentimentalism în înfățișarea culorii locale, senzualismul cald, discret, în care și-a învăluit personajele preferate, mai mereu femei, cărora le-a conferit o expresie de ființe din altă lume, ne-au lăsat un maestru care creează tablouri puternice cu mijloace discrete, un artist matur și sigur pe sine, care într-o epocă în care arta trecea prin schimbări majore, și-a urmat drumul neabătut, fără a se lăsa sedus de noile posibilități ale picturii. Pentru cultura română, el avea să rămână asociat în primul rând cu solara lume dobrogeană, pe care a pus-o în lumină ca nimeni altul.

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.