MEMORIA CULTURALĂ „Am pierdut roluri de film pentru spectacole care nu s-au mai jucat şi roluri în teatru pentru filme în care, în final, au jucat alţii. Asta-i meseria”, povestea Iurie Darie, cel care a fost un adevărat june prim al scenei româneşti.
Un articol de Monica Andrei|13 martie 2015
Multe femei au fost fermecate de glasul lui unic şi de zâmbetul cuceritor. Maxenciuc Iurie Darie s-a născut pe 14 martie 1929 într-un sat mic din judeţul Soroca, undeva în Basarabia, şi a decedat la Bucureşti, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 2012.
Părinţi săi, învăţători, erau doi oameni de o rară sensibilitate. Tatăl său a murit după opt ani de la căsătorie, de tuberculoză. După ce mama s-a recăsătorit, viitorul actor a purtat şi numele „Darie”, al tatălui vitreg.
Despre originea sănătoasă şi ceea ce a moştenit de la părinţii săi, declara prin interviuri: „Fizic, semăn cu mama. Restul am de la tata. Fiecare cred că mi-a dat ce-a avut mai bun. A ieşit un «amestec» care m-a făcut fericit toată viaţa. Tata era înzestrat pentru limbi străine, scria şi desena foarte frumos. Am descoperit, târziu, traducerile lui din Lermontov şi Puşkin, precum şi nişte schiţe pentru o casă mult visată. M-am străduit să-i îndeplinesc visul, când am făcut eu casa de la Tărtăşeşti. După schiţele lui…”
Copilăria şi-o petrece în satul natal, apoi urmează liceul la Chişinău, unde învaţă latina, germana şi româna. În 1944 familia se refugiază la Timişoara. Patru profesori îi marchează copilăria şi adolescenţa. La Chişinău, domnul Niculescu, profesorul de desen, şi domnul Sălceanu, profesorul de limba română. La Timişoara, profesorul de desen, Tarnavschi şi profesorul de limba română, Rusatiuc.
Junele prim şi prima întâlnire cu teatrul
Prima întâlnire cu teatrul o are în oraşul de pe Bega. “La Timişoara am fost elev la liceul «Loga», unde era obiceiul ca absolvenţii să pună în scenă câte o piesă. Piesa noastră se chema «Iepuroii». În spectacolul ăsta m-am produs prima oară ca june-prim. Cântam şi la chitară.”
Atunci nu bănuia cineva că va urma Teatrul şi că va deveni un mare actor. Iurie Darie a crezut tot timpul că ar fi fost un bun învăţător la ţară, pentru că lua în serios copiii.
“Îi iau în serios şi când îi desenez, şi când desenez pentru ei, şi când fac emisiuni de televiziune pentru ei. Adică atunci când povestesc în timp ce desenez. Într-o vreme, făceam turnee prin ţară cu spectacole pentru copii. Am şi avut un fel de «show», în care istoriseam şi desenam o poveste simplă, dar plină de haz şi de învăţăminte. Ea se chema «Povestea celor două găini». A avut un succes nebun – semn că ei, copiii din zilele noastre, nu sunt amatori doar de desene animate cu roboţi înfricoşători şi cu extratereştri…”
Soarta hotărăşte că trebuie să urmeze Facultatea de Teatru. În 1948 se mută în Bucureşti, unde urmează cursurile de pregătire pentru Conservator, cu Savel Stiopul la regie şi Toma Caragiu la actorie. Dă examen la Conservator şi la Belle Arte. O mică diferenţă de medie între cele două profile îi hotărăşte destinul.
Este admis la Conservator la clasa Mihai Popescu şi din primul an de studenţie face figuraţie la Operă şi prin teatre.
În 1950, când se înfiinţează Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, intră la clasa de actorie a Mariettei Sadova (Ana Barcan era asistentă). În 1952, când absolvă Facultatea de Teatru, este angajat la Studioul Actorului de Film unde debutează cu rolul Leonaş din “Iaşii în carnaval”. Urmează “Mătrăguna”, “Zboară cocorii”, “Nota zero” la purtare şi altele.
Junele-prim, comic în film
În scurt timp devine junele prim al cimematografiei româneşti şi este distribuit în filmele care poartă semnătura regizorilor: Dinu Negreanu, Gheorghe Vitanidis, Gopo, Jean Georgescu.
Apariţiile la televizor, în filme, pe scenă, sunt tot mai dese; tânărul Iurie Darie devine cunoscut şi admirat, mai ales de către sexul frumos. Când trecea pe stradă prin Bucureşti, apariţia lui, prin mers, ţinuta elegantă, pălăria cu borurile în sus şi aerul jovial stârneau admiraţie. Fete, băieţi, doamne în etate sau bărbaţi cu părul ca neaua îl opreau şi-i cereau autograf.
Regizorul de film Jean Georgescu îi pune eticheta: “Tu eşti singurul june-prim comic din Europa”.
Erau roluri în teatru sau film, pe care le primea şi despre care gândea că nu le poate interpreta. “De câte ori m-am împotrivit… surâzând… îl auzeam pe marele actor care a fost Ionescu-Gion, mârâindu-mi la ureche: «Stai, rabdă şi fă-l!»”
Radu Beligan îl aduce pe Iurie Darie la Teatrul de Comedie
În 1960 este angajat la Teatrul de Comedie unde a “furat” meserie de la marii actori veneraţi de public şi a jucat roluri de dramă şi comedie, în spectacole ca: “Bughezul gentilom”, “Trolius şi Cresida”, “Umbra”, “Don Juan”, “Amfitrionul” .
“Un moment important din cariera mea a fost perioada de la Teatrul de Comedie. Îi datorez acest dar lui Radu Beligan, care a avut flerul să adune câţiva actori ce aveau să facă faima acelui teatru. Tot în acel timp a venit regizorul Lucian Giurchescu, apoi magicianul David Esrig, care i-a adus în teatru pe cei ce urmau să alcătuiască «artileria grea»: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu-Bibanu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu.
Esrig a introdus disciplina în teatru. Şi un crez. A adus şi un fel de universitate-şcoală. Îi datorez faptul că m-a distribuit în spectacolele antologice. Tot Esrig a adus în teatru un profesor pentru voce, pe nume Weintraub. Şi pe doamna Sybill care avea 90 de ani şi stăpânea o hoardă de actori tineri. În fiecare zi, timp de o oră, urma o gimnastică chinuitoare. Noi, toţi cei care am absolvit «şcoala» ei, a lui Esrig şi a lui Weintraub, le vom fi pe veci datori!”
De atunci a rămas cu un vis neîmplit, acela de a juca rolul Don Juan bătrân.
A fost căsătorit cu actriţa Consuela Rusu şi au avut împreună un fiu, actulul director al Teatrului “Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti, Alexandru Darie.
Tot la Teatrul de Comedie o cunoaşte pe actriţa Anca Pandrea, care-i va deveni parteneră de viaţă, după decesul prematur al soţiei.
Pe 30 mai 2002, actorul Iurie Maximciuc Darie a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
În 2009 primeşte Premiul de Excelenţă pentru întreaga sa carieră actoricească la Festivalul Comediei româneşti.
Aflat în spital, în iunie 2012, i s-a decernat o stea pe Aleea Celebrităţilor.
Iurie Darie, despre cariera internaţională în film
„În film, pe ici pe colo am atins nişte adevăruri ale personajelor. Am fost mai mult utilizat decât solicitat. Probabil că am reuşit să impun nişte personaje prin datele mele de actor şi atunci am descoperit doar nişte necesităţi de personaje schematice, de prezenţe agreabile, băieţi buni şi drăguţi.”
„Cu DEFA (Deutsche Film-Aktiengesellschaft) am avut o colaborare de 12 ani. Am avut la ei trei roluri importante, altele secundare, apoi un film pentru televiziune, în două părţi, unde mi s-a oferit rolul principal. Am realizat o carieră cinematografică. Nu ştiu să mi-o explic; poate că ei au nevoie de o tematică deschisă şi către alte orizonturi, au nevoie de feţe noi în care publicul să creadă, că sunt de altă naţionalitate – eu am fost român, ungur, american, uruguaian. Am avut şansa prizei la public, un public care mă ştia din filmele româneşti văzute acolo. Se putea foarte bine să nu am această şansă şi atunci prima colaborare ar fi fost şi ultima.”
„Am pierdut roluri de film pentru spectacole care nu s-au mai jucat şi roluri în teatru pentru filme în care, în final, au jucat alţii. Asta-i meseria, şi, aşa cum, e o iubesc.”
„După o experienţă de mulţi ani, am realizat până la capăt un lucru pe care îl ştiam, sau îl simţeam, încă de la începuturi şi anume că intervenţia regizorului este hotărâtoare şi în teatru şi în film, în ce priveşte evoluţia actorului într-un rol şi împlinirea acelui rol. Teatrul îţi dă posibilitatea să-ţi organizezi munca şi să ajungi concret, – sigur, cu sânge, cu transpiraţie, dar să ajungi, totuşi, să parcurgi diferitele etape ale personajului pe scenă.
Asta în film nu se poate, decât dacă ai şansa să întâlneşti un regizor care să aibă toate detaliile bine sedimentate în el, şi priceperea de a le scoate la lumină pe rând, astfel încât actorul să le poată «înghiţi» şi «digera» cu încetul. Asta a fost exprienţa mea cu Don Juan. Şi n-am înţeles-o chiar de la început.”
„Eram toţi nişte băieţi serioşi, cu idealuri mari, chiar dacă naivi, dar asta era epoca. Am jucat în „Băieţii noştri». Actorii Marcel Anghelescu şi Birlic erau extraordinari, iar Florentina Mosora şi cu mine arătam ca nişte amatori, pentru că încercam să dăm viaţă unor scheme. Adevăratele personaje principale erau «secundarii» Birlic şi Anghelescu, iar noi eram pretextul. Am trăit vremea când eram ideali pentru roluri firave în care ajungea să fii june şi să zâmbeşti. Dar nu vreau să fiu nedrept. Am avut parte şi de roluri substanţiale.”
„Există actori care-şi confecţionează personalitatea, se fac singuri, şi actori care au nevoie să se ocupe cineva de ei. Eu dintre ăştia sunt. Iar regizorii noştri sunt cel mai adesea grăbiţi, presaţi de timp şi de condiţiile de filmare, atât de improprii unei munci de creaţie. Deşi există o perioadă de pregătire care ar trebui să fie chiar pregătire, muncă şi nu improvizaţie cum se întâmplă adesea. La “Drumul oaselor” am avut noroc cu Doru Năstase, de trei ori noroc: a avut încredere în mine, m-a stimulat şi a avut răbdare.”
„Mi-am adus aminte de prima zi de filmare la «Aprilie are 30 de zile». Eram la o herghelie, trebuia să filmez o scenă în galop, am filmat-o, dar, la sfârşitul ei nu ştiu cum s-a făcut, caii s-au speriat, s-a speriat şi iapa mea (care între altele era premiantă la un concurs), scurt, m-am trezit pe jos. Au venit să mă culeagă, îngrijoraţi, iar regizorul mi-a spus: «Sper să nu te jenezi, scena a fost foarte bine, am să tai înainte de căzătură. Niciodată să nu-ţi fie ruşine să cazi de pe cal. Am căzut de mai multe ori de pe cal. Dar nu mi-e ruşine.»”
„Aş plânge de bucurie dacă aş vedea filme româneşti foarte bune. Chiar dacă eu n-aş avea nici cel mai mic rolişor în ele. Cred că am ajuns la starea unui bătrân sportiv de performanţă, bucuros de victoria unor tineri care vin din urmă…”
(Eva Sârbu – Interviuri uitate)
Foto Iurie Darie: cinemagia
