„Ivana cea Groaznică”. Joaca de-a autoficţiunea ★★★★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/ivana-cea-groaznica-joaca-de-a-autofictiunea-%e2%98%85%e2%98%85%e2%98%85%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM Cu cel mai nou film al său, „Ivana cea Groaznică” (2019), tânăra regizoare sârbo-română Ivana Mladenović consfinţeşte, spectaculos, cea mai proaspătă schimbare din cinema-ul românesc al ultimilor ani. Este o direcţie caracterizată, formal, printr-un amestec inspirat de ficţiune şi documentar şi, tematic, printr-un intimism accentuat.

Un articol de Ionuţ Mareş|10 septembrie 2019

În 2017, Ivana Mladenović, plecată din Serbia pentru a studia regia şi pentru a face filme în România, lansa „Soldaţii. Poveste din Ferentari”. Filmul este inspirat din autoficţiunea de succes, cu acelaşi titlu, a scriitorului Adrian Schiop, autor al scenariul împreună cu regizoarea şi deținătorul rolului principal.

Este vorba de un antropolog pe nume Adi care, după ce e părăsit de iubită, se mută în Ferentari pentru a documenta un doctorat despre manele, perioadă în care începe o relaţie homosexuală dificilă cu Alberto, un rom sărac, fost puşcăriaş.

Lungmetrajul a fost turnat în Ferentari, personajul Alberto (Vasile Pavel) şi alte personaje secundare din cartier sunt jucate de neprofesionişti, iar multe secvenţe sunt mizanscenate pentru a lua aspectul unui documentar. Miza este de a investiga un mediu social şi câteva tematici cvasi-tabu, într-un stil vivace, lipsit de morgă, pe alocuri insolent fără emfază.

Ivana Mladenović păstrează multe dintre aceste principii şi în noul ei film, „Ivana cea Groaznică” (2019).

Dar aduce şi câteva surprize care transformă lungmetrajul în cel mai stimulant film românesc apărut în 2019 (în festivaluri şi/sau cinematografe). Deşi scenariul este scris tot împreună cu Adrian Schiop, de această dată avem de-a face cu un film care se inspiră din viaţa regizoarei. Însă cât de puternică este această sursă rămâne marea ambiguitate a filmului, a cărei deslușire, de fapt, nici nu contează.

Ivana Mladenović joacă o actriţă sârbă pe nume Ivana Milenković care și-a făcut o carieră în Bucureşti şi care, pe fondul unor presupuse probleme de sănătate, decide să îşi petreacă vara pe malul celălalt al Dunării, în Kladovo, orașul natal, alături de familie. În rolurile tatălui, mamei, fratelui şi bunicii (de origine vlahă şi vorbitoare de română) sunt distribuiţi chiar membrii reali ai familiei regizoarei, care par a se juca pe ei înşişi.

Referinţa la meseria de actriţă a protagonistei este parţial adevărată (Ivana Mladenović a interpretat-o pe Solange în filmul „Inimi cicatrizate” al lui Radu Jude), parţial un camuflaj, o ficţiune. În acest amestec misterios este învăluit, de altfel, întregul film. Odată întoarsă acasă, ea este luată deseori peste picior, inclusiv pe subiectul meseriei şi pretinsei sale celebrităţi („Ce fel de actriţă eşti?” este întrebată la un moment dat, mai în glumă, mai în serios).

În acelaşi timp, pentru a se lăuda cu reuşita în străinătate a unei localnice, primarul îi propune să se implice în cel mai important eveniment local, un festival de muzică menit a celebra vechea prietenie sârbo-română (sugerată inclusiv prin imagini de arhivă cu Ceauşescu vizitând podul peste Dunăre dintre cele două ţări), iar ea acceptă. Pentru asta, Ivana îşi cheamă doi prieteni din România, muzicieni excentrici, un fost iubit (Andrei Dinescu) şi actuala iubită a acestuia (jucată de regretata cântăreaţă Anca Pop).

La fel ca „Soldaţii…”, şi „Ivana cea Groaznică” înaintează prin mici scene semi-autonome, cu o regie liberă, care o au în centru pe Ivana şi care se înlănţuie în final într-un triplu portret.

Mai întâi, unul deloc complezent, ba chiar caustic, şi oscilând între comic şi gravitate al unei tinere aflate într-un moment de criză (amplificată de suspiciunea unei boli, deși ar putea fi la fel de bine vorba de ipohondrie) şi care e când nesuferită, când plăcută; când nonconformistă, când temătoare. O tânără a cărei viaţă împărţită între două locuri, două ţări, două limbi, pare să îi dea şi un sentiment de anxietate și disconfort.

Apoi, este portretul tandru al unei familii, iar dialogurile dintre Ivana şi tatăl, mama, bunica şi fratele său, cu care vorbeşte, evident, în sârbă, sunt cele mai savuroase din film şi relevă relaţii profunde, în care afecţiunea nu exclude uneori ciocnirile şi un fel direct de adresare.

În acelaşi timp, este şi portretul viu al unui oraş, al unei comunităţi (nu lipsesc nici referiri la istorie, fie ea glorioasă sau sângeroasă) şi, extrapolând, al societăţii sârbe, care ne este prezentată ca fiind una mai tradiţionalistă decât cea din România (deși o secvență de la început, din tren, în România, o arată pe Ivana iritată de atitudinea unor femei) sau cel puţin decât mediul în care trăieşte Ivana la Bucureşti.

O dovedeşte teama Ivanei că familia şi cunoştinţele ar putea afla de relaţia ei, inclusiv sexuală, cu un băiat din oraş de doar 21 de ani, adică mai tânăr cu 12 ani. Însă această îngrijorare a protagonistei este imediat dinamitată prin umor: este arătată mai degrabă ca fiind exagerată, din moment ce lumea pare oricum să ştie, dar nu prea pare să îi pese (nu mai mult decât zvonul pe care i-l împărtăşeşte o prietenă, care l-a auzit în discuţii în oraş, şi anume că Ivanei îi place ca iubitul ei ascuns să îi ejaculeze pe faţă).

Într-o notă comică sunt tratate şi sugestia pe care Ivana o primeşte de la unul sau altul cum că ar fi timpul să facă şi ea copii (de preferință vreo trei-patru) și să aibă o casă (fratele chiar își construiește una). Dar și aparentul libertinaj al cântăreţei venite de la Bucureşti, care, la o masă cu primarul şi cu alţi oficiali locali, vorbeşte despre un pretins festival al clitorisului la care ea ar participa în fiecare an în România.

Nimic nu este luat foarte în serios, nimic nu este, în fond, dramatic, nimic nu este tranşat și definitiv în această lume pestriţă şi vioaie din care Ivana-actriţa vrea să plece şi în care se întoarce totuşi mereu şi în care Ivana-regizoarea ne invită cu generozitate și umor.

E multă dezinvoltură în film, de la titlul ironic (şi cu rezonanţă cinefilă) şi până la prezenţa celebrilor poeţi Mircea Dinescu şi Adam Puslojić, în propriile roluri, într-o secvență ce simulează documentarul. Trecând prin detalii ca melodiile sârbeşti jucăușe puse pe cele două generice animate şi menţiunea că „regizoarea a fost regizată de Ana Szel şi Andrei Rus”, prima – cineastă, al doilea – critic de film, prieteni ai Ivanei Mladenović care primesc şi roluri de figuraţie.

Prin comicul, prospeţimea şi libertatea sa, inclusiv formală, „Ivana cea Groaznică” se dovedeşte unul dintre cele mai ofertante şi revigorante filme româneşti ale acestor ani.

„Ivana cea Groaznică” a avut premiera mondială în cadrul secțiunii Cineasti del Presente a Festivalului de Film de la Locarno, unde a câştigat premiul special al juriului, şi va fi lansat în cinematografe în 2020.

29
/10
/20

PORTRET Cunoscuta regizoare japoneză Naomi Kawase, o obişnuită a Festivalului de la Cannes, va susţine sâmbătă, de la ora 17.00, un masterclass online pentru publicul din România, în cadrul "Les Films de Cannes à Bucarest", unde este invitat special. Prilej de a vă propune un scurt portret al acestei cineaste inclasabile.

28
/10
/20

CRONICĂ DE FILM „Mia își ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, este o comedie care vorbește despre feminitate și are ca protagonistă o tânără actriță, jucată de Ioana Bugarin.

23
/10
/20

„Desigur, cel mai important în perioada aceasta este să fim sănătoși și să facem ca lucrurile să continue să meargă cât de cât într-o normalitate, de la școală și familiile noastre și până la joburi – care sunt în pericol, în special cele ale free-lancerilor din domeniul cultural și al organizării de evenimente. Altfel însă, e important și să încercăm să ne păstrăm pe cât se poate obiceiurile din viața noastră de dinainte – inclusiv cele care nu sunt necesare supraviețuirii imediate, cum sunt cele culturale în general și un festival de film în particular. Căci da, nu se oprea lumea în loc dacă nu organizam noi ediția a 11-a a Les Films de Cannes à Bucarest – însă ne-am încăpățânat tocmai pentru fărâma de normalitate pe care continuarea acestei tradiții o aduce în viața noastră” spune Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului.

22
/10
/20

Săptămâna aceasta, marele regizor, scenarist și actor Nikita Mihalkov, laureat al premiului Oscar, a împlinit 75 de ani, iar TVR 2 îl aniversează programând două dintre filmele sale reprezentative. Bărbierul din Siberia”, cu Julia Ormond, Oleg Menşikov şi Richard Harris – sâmbătă, la Filmul săptămânii şi Ochi negri (OCI CIORNIE), cu inegalabilul actor Marcello Mastroianni - duminică, la Filmul de Artă.

21
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam), „Copii pierduţi pe plajă” (2020) este debutul în lungmetrajul documentar al tinerei regizoare Alina Manolache şi încearcă să facă un portret al generaţiei de 30 ani, născută imediat după Revoluţie.

20
/10
/20

Mai sunt doar câteva zile până la startul celei de-a 11-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest ce va avea loc între 23 octombrie și 1 noiembrie. Timp de zece zile spectatorii vor putea vedea cele mai noi titluri de la Cannes 2020 și din selecția celor mai importante festivaluri de film din lume la drive-in dar și outdoor.

19
/10
/20

„Spiral/ Spirala”, primul lungmetraj al regizoarei clujene Cecília Felméri, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competition 1-2 la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.

19
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest" (23 octombrie - 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.

18
/10
/20

Asociația Arta în Dialog anunță cea de-a șaptea ediției a Festivalului de Film UrbanEye, care va avea loc în perioada 4 – 8 noiembrie online, dar și în mai multe birouri de arhitectură din România.

18
/10
/20

Cinema ARTA este, în prezent, cel mai vechi cinematograf din România care încă își păstrează funcțiunea. Istoria lui nu este doar istoria unui loc, ci el reflectă istoria ultimului secol în care se intersectează straturi din istoria orașului, a filmului, precum și straturi ale memoriei – straturi subiective, personale.