Liviu Rebreanu – scriitorul încarcerat șase luni, apoi șantajat o viață
https://www.ziarulmetropolis.ro/liviu-rebreanu-scriitorul-incarcerat-sase-luni-apoi-santajat-o-viata/

Scriitorul publicat în 29 de limbi străine, care se află în literatura română la înălţimea locului ocupat de Eminescu în poezie şi de Caragiale în teatru, este creatorul romanului românesc modern.

Un articol de Monica Andrei|28 noiembrie 2016

Liviu Rebreanu a fost Preşedintele Societății Scriitorilor Români, directorul Teatrul Naţional din Bucureşti, vicepreşedintele Radiodifuziunii Române și directorul mai multor publicații literare.

Când l-a cunoscut pe Liviu Rebreanu, în vara lui 1940, în redacția „Tribunei” de la Cluj-Napoca, muzicologul George Sbârcea nu credea că-l va mai reîntâlni. Povestește cu emoție în „Cafeneaua cu poeți și amintiri” despre cum ajunge să lucreze în redacția ziarului „Viața”, al cărui redactor-șef era romancierul.La intrarea lui, redacția întunecoasă, mobilată ca vai de lume, se luminase dintr-odată. Nu-l vedeam decât pe autorul lui Ion și al Pădurii spânzuraților. Pe unde trecea, datorită părului alb și a staturii sale de uriaș, lăsa impresia de blând gentilom medieval. Am făcut împreună o călătorie la Viena, unde Rebreanu cercetase în arhive despre răscoala lui Horea. Venit din Balcani, părea cu desăvârșire identificat cu ambianța imperială a restaurantului vienez, având în gesturi și mișcări o eleganță înnăscută și politețea cu totul rară de a suporta orice cu seninătate. Ne-am dus cu tramvaiul și am vizitat Muzeul Caleștilor Imperiale.”

Armata, pușcăria, premiile, colportorii, atacurile în presă

Povestea vieții uriașului blajin” a început într-o zi de 27 noiembrie 1885, la Târlișua, județul Solnoc-Dăbâca (din fosta diaceză Cluj-Gherla) într-o familie cu 14 frați, dintre care unii au murit la naștere, alții n-au apucat să treacă de doi ani. A urmat liceul român la Năsăud și cel german la Bistrița și a absolvit Academia Ludovica și Facultatea de Litere, la Budapesta. Locotenent în armata austriacă, la Gyula, după un chef cu joc de cărți, i se sustrag banii de la popota ofițerilor unde era responsabil al bucătăriei, este închis la domiciliu. Își ordonează lecturile, însemnările, scrie teatru. Era prin în 1909 când a demisionat din armată și s-a întors în țară. Publică primele nuvele, editează o revistă de teatru, scrie prima comedie. Un an mai târziu, îi vine mandat de arestare pentru fapta despre încurcăturile bănești de la Gyula, este întemnițat la Văcărești. Extrădat și încarcerat la Gyula, face pușcărie șase luni, apoi este liberat.

După publicarea romanului „Ion”, Academia Română îi conferă Marele Premiu Năsturel, iar în 1920 Societatea Scriitorilor Români îl premiază pentru „Pădurea spânzuraților”. Colportorii sunt pe fază. Pentru a i se distruge prezentul i se răscoleşte trecutul. Avusese dosar penal, fusese premiat și trebuia defăimat. Scrisorile anonime, zvonurile deșuchiate șoptite pe culoarele Academiei Române sunt urmate de atacuri în presă. Un șantaj, un etaj” are valoare de lege în mahalaua gazetăriei timpului, cu epitete la adresa lui: hoț, compilator, trădător, spion. Romancierul se apăra: „Scriitorii-s ca țiganii, se ceartă și-n cimitir numai că sfada lor e poreclită polemică și clocește în subsolurile ziarelor de șantaj”. Scârbit de Pamfil Șeicaru și Nichifor Crainic, a preferat demisia decât fruntea administrației culturale, fără să caute adăpost în saloanele unui partid. Blajinul modest prefera să piardă decât să câştige. Publicase romanul politic Gorila”, era acuzat de colaborarea cu cei care intrau în arena istoriei cu crucea în mână, cuțite la brâu, gata să împroaște sânge în jur. Spovedania în fața pictorului Jean Steriadi, că n-ar fi legionar, nu va fi luată în seamă. Nicolae Iorga îi întârzia intrarea în Academia Română, dar în 1939 este admis. Fusese încarcerat doar șase luni din vina altora, iar dușmanii l-au șantajat o viață.

Insomniacul credincios mâncărurilor ardelenești, publicat în 29 de țări

Bărbatul masiv care arăta ca un gladiator, cu privirea albastră și senină, capul semeț, aureolat de părul alb cu o șuviță răzvrătită pe frunte ce-i dădea un farmec cuceritor, avea o memorie de invidiat, nu era mânios, nu amenința și nu se răzbuna. Săgetătorul optimist care credea despre el că avusese noroc, trăia sobru, iar educația germană îi dăduse cultul ordinii, neadmițând lucrul făcut de mântuială. Când se arăta în lume, după cum remarcase Tudor Vianu, Rebreanu părea un om beat de muncă, ieșind parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale”. Cheltuia banii pe cărți de științe naturale, astronomie și discuri, deși refuza să asculte muzică. Zicea că ar pierde noțiunea timpului și avea mult de scris. Mânca puţin şi a rămas credincios mâncărurilor ardelenești toată viața. Se hrănea cu varză și fasole albă, produse lactate, evita fructele și ouăle. Nu se atingea de nimic la petreceri sau în călătorii, căci mâncărurile complicate îi deranjau stomacul. Insomniacul trăia o obositoare spaimă de moarte. Fantasmele Măgurii Ilvei de la Poalele Ineului l-au urmărit toată viața. Bărbatul de-o distincție rară și o blândețe impresionantă nu-și cumpăra îmbrăcăminte, purta ceasul legat de o curelușă, la butonieră, adora băile de soare. Pe scriitorul care călătorise mult, cunoscuse și se împrietenise cu personalități remarcabile din lumea literară internațională, care a fost publicat în 29 de țări din Europa și America, șarpele invidiei nu-l mușcase. Era incapabil de ipocrizie.

O nevastă autoritară, cicălitoare, impulsivă şi o fiică vitregă adorată

Pentru uriașul cu suflet de copil, contrastele se atrag. Soția lui Rebreanu, Ștefania Rădulescu, absolvise Conservatorul, era actriță și avea un copil nelegitim. Fanny, cum o alinta, era ambițioasă, frumoasă și impulsivă. Liviu venea de la țară, era sărac, se întreținea de la 14 ani, dar Fanny se trăgea dintr-o familie avută. Nepoata mitropolitului Nifon, cel care are moaștele în mitropolia din Târgoviște, fată de avocat și om politic, adora luxul de altădată și se visa celebră. Scriitorul o iubea la fel de mult ca atunci când o văzuse pe culoarele teatrului craiovean și se îndrăgostise de ea.

rebreanusotia

Fanny și Liviu Rebreanu

Rebreanu avusese norocul și ghinionul să se însoare cu o femeie autoritară, cicălitoare și cheltuitoare, dar perseverentă în a-l ocroti de grijile cotidiene, susținându-l, căci multă vreme colaborările pasagere fuseseră singurul lui venit. Era exact ceea ce-i trebuia lui ca să rămână la masa de scris, în tihna inspirației. La începutul căsniciei, ea îi ceruse puțin, în timp el a răsplătit-o regește. Egoistă, apelează la chirurgie, ca să nu-i aducă un nou moștenitor, de frică să nu-i ignore romancierul odrasla, ținându-l cât mai departe de familia ei și de ardelenii lui de la țară. Deși era concepută cu alt bărbat, Puia Florica a fost frumoasă, răsfățată, Liviu a iubit-o ca pe copilul său. „Prea iubita mea Puicuță, lumina ochilor mei și speranța sufletului meu”, așa-i scria când fata era la Paris, la studii la Sorbona, universitate pe care o abandonează. Fiica și-a adorat tatăl toată viața și nu s-a despărțit de scrisorile lui niciodată.

Între scris, dragoste și singurătate

Atras de lumea ficțională, la masa de scris, în fața lămpii de gaz, fără telefon, gazete și cancanuri, în loc să-și însoțească familia în vacanțe la mare, la Mamaia, Techirghiol, Paris, Viena sau Karlsbad, Rebreanu se retrăgea la munte. Trăia între dragoste şi unica lui avere, singurătatea. Își scrisese opera mai întâi în casa din Maeru, primită cadou după ce a devenit cetățean de onoare al comunei, apoi la Valea Mare, pe lângă Pitești, unde își cumpărase o casă într-o zonă ce-i amintea de locurile natale, cu o curte unde ţinea trei câini, niște găini și un cocoş, un grajd cu o vacă și viţel, o scroafă cu purcei. În singurătatea nopții, cu mult tutun, cafea și nelipsita cățea Deița la picioarele lui, scria. Era locul unde îl vizitau scriitori din generația lui – Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Ludovic Dauș, Constantin Baraschi, Vasile Voiculescu – și oamenii de teatru ca Soare Z.Soare, Sică Alexandrescu, Ion Șahighian, George Vraca. Tot acolo Maria Brateș l-a pictat, Oscar Hun și Romul Ladea i-au sculptat bustul turnat în bronz, care a ajuns pe mormântul de la Bellu.

Scrisul îi aducea alinare, dar trezit la realitatea gălăgioasă, trimitea scrisori tuturor, apoi, liniștit, pășea din nou în lumea vie a personajelor lui. Într-o scrisoare, se spovedește Puiei: „E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă care mă face să uit de tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiuni, dar cu atâta intensitate, de parcă ar fi mai reale decât realitatea. Fiindcă, în fond, poate că lumea imaginaţiei e mai aproape de esenţa realităţii decât lumea cea palpabilă a realităţii aparente”.

Scrisorile, procesul și paternitatea contestată de oricine

Scrisorile sale care au trecut din mână în mână prin case şi bagaje, în regimuri şi epoci diferite, avariate de două războaie mondiale, tocate de timp și roase de molii, sunt donate cu forţa Academiei Române. Tiberiu, fratele lui Liviu, s-a dat cu legionarii. Acuzat, trădător de neam, face pușcărie. Se liberează, zece ani șomează. Capătă greu un post de cercetător la filiala Academiei Române din Cluj, unde are acces la arhiva Rebreanu. Citește corespondența, află despre întreținerea Puiei la Sorbona, vacanțele fetei, cumpărăturile costisitoare ale nevestei, cererile bănești ale mamei. Copiază pasaje, le distribuie apropiaților. Se fabrică bârfe și minciuni care ajung la urechile doamnei Rebreanu. Scandalul pe care l-a făcut doamna în piața Amzei din București, printre țărani și zarzavaturi, când a rupt o umbrelă în capul unei actrițe care dormea cu romanul „Amândoi” sub pernă, pentru că a îndrăznit doar să șoptească altora că-l îndrăgește pe Liviu, a fost nimic pe lângă cel din biroul președintelui Academiei Române, când i-a cerut să i se înapoieze corespondența soțului ei, amenințând cu tribunalul.

fiica-lui-rebreanu

Puia Florica Rebreanu

Când Fanny l-a cunoscut pe Liviu, Puia avea doi ani, în 1911. S-au căsătorit în februarie 1912, iar Rebreanu a cerut ca în act să se treacă recunoaşterea fiicei Florica”. Fata nu fusese adoptată legal, iar actul de recunoaştere era un fals juridic, adică n-ar fi avut drept la moștenire. Când le dă în judecată Tiberiu, pornind de la o formulare din Codul familiei”, unde scria că „paternitatea poate fi contestată de oricine”, Liviu era mort. Procesul a fost admis pe rol după multe dezbateri procedurale. Cu toată mahalaua revărsată în sala tribunalului, despre Rebreanu, un as al baroului a spulberat tot probatoriul, câștigând procesul în zece secunde. Așa a aflat și fata la proces că avusese tată vitreg, iar presupusul ei unchi a pierdut.

S-a stins cu condeiul în mână…

Circula zvonul că ar fi fost împușcat sau că s-ar fi sinucis. În 12 ianuarie 1944, mergând să se odihnească la Valea Mare, scriitorul nota în Jurnal: „Sunt obosit, întristat profund, plictisit până la amărăciune. Greutatea de respirație a început să mă chinuiască. Nu știu care e pricina, bronșita, emfizemul, altele. Controlul radiologic: opacitate suspectă la plămânul drept”. La nici 59 de ani, din cauza bolii arăta ca un îmbătrânit de vreme. Cu un chist într-un plămân și o bronșită, după bombardamentul din 4 aprilie 1944 din București, familia îl transportă la Valea Mare, cu febră și delir. Vorbea cu un interlocutor în ungurește. Ochii calzi și albaștri în care strălucea un surâs blând cuceritor s-au închis pentru totdeauna în 1 septembrie 1944. S-a stins cu condeiul în mână și sângele picătură cu picătură impregnând hârtia, în preajma mesei lunguiețe unde a creat, la vârsta la care mai putea dărui literaturii române mult. În casă se aflau: Fanny, Puia și prietenul său, poetul Ludovic Dauș.

La înmormântarea sa n-a venit nimeni de la Academia Română, nici de la Societatea Scriitorilor Români, unde fusese preşedinte mai multe mandate, nici de la Teatrul Naţional, în fruntea căruia s-a aflat de două ori, nici de la Radiodifuziunea Română, unde lucrase ca vicepreşedinte, nici de la ziarele sau publicațiile literare unde a fost director. La groapa din grădina bisericii, în prezența familiei, a vorbit un învățător și un locotenent în rezervă. A fost îngropat sub privirile țăranilor care apoi i-au vandalizat casa și i-au vândut masa la care a scris, care a fost găsită la preotul satului. Abia după 12 zile de la înmormântare, sociologul Dimitrie Gusti, președintele Academiei Române de atunci, i-a adus un pios omagiu celui care lăsa în urmă o operă vie și astăzi. A fost dezgropat, adus la București și reînhumat la Cimitirul Bellu din capitală, pe Aleea Scriitorilor, aproape de Coșbuc, Eminescu, Caragiale… .

După patru decenii de la deces

„Imaginea lui Liviu Rebreanu este încă vie și apropiată, ca și cum abia ieri m-aș fi despărțit de el – notează George Sbârcea în Cafeneaua cu poeți și amintiri, după patru decenii de la deces. Am fost de altfel printre martorii apropiați ai ultimilor săi ani de viață. Ne oprisem odată într-o stație de tramvai pe cheiul Dâmboviței, sub copacii ce-și pierdeau frunza. Ne-am amintit, într-o convorbire mai lungă, de Măgura Ilvei, de Maieru, de Tîrlișiua, de râpele, văile și poienile năsăudene. Îi aud glasul, ușor, gutural, îi văd gesturile largi cu care își însoțea cuvintele îndelung cântărite, îi mai admir în gând statura de uriaș blajin. Când am aflat de moartea lui, am avut senzația că împreună cu el dispare, înghițit de neant, ceva ce n-a fost decât o singură dată și într-un singur loc pe lume. Cu toate că nu-i lipsea practica polemică, se retrăgea la timp din duelurile de opinii calm, prevăzător, fără patos, rămânând cu o cută adâncă între sprâncene. Instinctul anonimatului era însă la fel de puternic într-însul ca și instinctul gloriei. Voia să rămână singur și liber în mijlocul omenirii pline de invidie și ură, care te pândea și te sfâșia fără milă. Iubea viața, voia să-l stimeze pe om, să împrăștie în jur pace. Era curajos, dar și-a supraevaluat puterile în clipa când a primit să conducă un cotidian în împrejurările de atunci. Nu mai era liber și nici singur nu putea fi în într-un regim al cenzurii și în vârtejul războiului. A căutat să-și apere de larma publicității gândurile, munca literară, viața intimă, deși știa că nu poate rămâne nebăgat în seamă oriunde s-ar fi aflat. Avea darul de a-i face pe toți, în mod spontan mai disciplinați, mai demni, mai umani. Cuvintele cele mai banale dobândeau pe buzele lui alt ton, alt înțeles. Până și Ion Pillat, care avea limba pe cât de dezlegată pe tot atât de ascuțită, spunea cu prudență că el scrie și în timp ce doarme. Notase în albumul meu de autografe, cu ocazia șezătorii scriitorilor bucureșteni de la Cluj, în primăvara lui 1940: Între literatură și viață e o singură deosebire esențială – literatura râvnește viața bună, iar viața prilejuiește literatură rea. L-am întrebat într-o călătorie la Brașov care este sensul rândurilor ce mi le dăruise ca amintire. Mi-a spus: Viața, văzută în detaliile ei meschine, poate pricinui o literatură rea, fără conținut și fără durată. Viața bună pe care literatura o râvnește, este cea care, prin eroii și peripețiile ei, este în stare să sugereze ceea ce e mai caracteristic pentru idealurile și rătăcirile unei epoci.

Niculae Gheran, cercetător al istoriei literare, premiat de Academia Română și Uniunea Scriitorilor, își merită pe deplin locul în Dicționarul general al literaturii române, pentru că și-a dedicat 40 de ani din viață spre a publica în 23 de volume toată opera lui Liviu Rebreanu, inclusiv corespondența risipită, apoi recuperată. (Sursa: Liviu și Fanny Rebreanu, Intime – ediție de Niculae Gheran, Editura Academiei Române)

Cheltuia banii pe cărți de științe naturale, astronomie și discuri, deși refuza să asculte muzică. Zicea că ar pierde noțiunea timpului și avea mult de scris. Mânca puţin şi a rămas credincios mâncărurilor ardelenești toată viața.

Foto sus: Liviu Rebreanu, la intrarea în Academia Română.



16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Pagina 20 din 33« Prima...10...1819202122...30...Ultima »