Scriitorul publicat în 29 de limbi străine, care se află în literatura română la înălţimea locului ocupat de Eminescu în poezie şi de Caragiale în teatru, este creatorul romanului românesc modern.
Un articol de Monica Andrei|28 noiembrie 2016
Liviu Rebreanu a fost Preşedintele Societății Scriitorilor Români, directorul Teatrul Naţional din Bucureşti, vicepreşedintele Radiodifuziunii Române și directorul mai multor publicații literare.
Când l-a cunoscut pe Liviu Rebreanu, în vara lui 1940, în redacția „Tribunei” de la Cluj-Napoca, muzicologul George Sbârcea nu credea că-l va mai reîntâlni. Povestește cu emoție în „Cafeneaua cu poeți și amintiri” despre cum ajunge să lucreze în redacția ziarului „Viața”, al cărui redactor-șef era romancierul. „La intrarea lui, redacția întunecoasă, mobilată ca vai de lume, se luminase dintr-odată. Nu-l vedeam decât pe autorul lui Ion și al Pădurii spânzuraților. Pe unde trecea, datorită părului alb și a staturii sale de uriaș, lăsa impresia de blând gentilom medieval. Am făcut împreună o călătorie la Viena, unde Rebreanu cercetase în arhive despre răscoala lui Horea. Venit din Balcani, părea cu desăvârșire identificat cu ambianța imperială a restaurantului vienez, având în gesturi și mișcări o eleganță înnăscută și politețea cu totul rară de a suporta orice cu seninătate. Ne-am dus cu tramvaiul și am vizitat Muzeul Caleștilor Imperiale.”
Armata, pușcăria, premiile, colportorii, atacurile în presă
Povestea vieții „uriașului blajin” a început într-o zi de 27 noiembrie 1885, la Târlișua, județul Solnoc-Dăbâca (din fosta diaceză Cluj-Gherla) într-o familie cu 14 frați, dintre care unii au murit la naștere, alții n-au apucat să treacă de doi ani. A urmat liceul român la Năsăud și cel german la Bistrița și a absolvit Academia Ludovica și Facultatea de Litere, la Budapesta. Locotenent în armata austriacă, la Gyula, după un chef cu joc de cărți, i se sustrag banii de la popota ofițerilor unde era responsabil al bucătăriei, este închis la domiciliu. Își ordonează lecturile, însemnările, scrie teatru. Era prin în 1909 când a demisionat din armată și s-a întors în țară. Publică primele nuvele, editează o revistă de teatru, scrie prima comedie. Un an mai târziu, îi vine mandat de arestare pentru fapta despre încurcăturile bănești de la Gyula, este întemnițat la Văcărești. Extrădat și încarcerat la Gyula, face pușcărie șase luni, apoi este liberat.
După publicarea romanului „Ion”, Academia Română îi conferă Marele Premiu Năsturel, iar în 1920 Societatea Scriitorilor Români îl premiază pentru „Pădurea spânzuraților”. Colportorii sunt pe fază. Pentru a i se distruge prezentul i se răscoleşte trecutul. Avusese dosar penal, fusese premiat și trebuia defăimat. Scrisorile anonime, zvonurile deșuchiate șoptite pe culoarele Academiei Române sunt urmate de atacuri în presă. „Un șantaj, un etaj” are valoare de lege în mahalaua gazetăriei timpului, cu epitete la adresa lui: hoț, compilator, trădător, spion. Romancierul se apăra: „Scriitorii-s ca țiganii, se ceartă și-n cimitir numai că sfada lor e poreclită polemică și clocește în subsolurile ziarelor de șantaj”. Scârbit de Pamfil Șeicaru și Nichifor Crainic, a preferat demisia decât fruntea administrației culturale, fără să caute adăpost în saloanele unui partid. Blajinul modest prefera să piardă decât să câştige. Publicase romanul politic „Gorila”, era acuzat de colaborarea cu cei care intrau în arena istoriei cu crucea în mână, cuțite la brâu, gata să împroaște sânge în jur. Spovedania în fața pictorului Jean Steriadi, că n-ar fi legionar, nu va fi luată în seamă. Nicolae Iorga îi întârzia intrarea în Academia Română, dar în 1939 este admis. Fusese încarcerat doar șase luni din vina altora, iar dușmanii l-au șantajat o viață.
Insomniacul credincios mâncărurilor ardelenești, publicat în 29 de țări
Bărbatul masiv care arăta ca un gladiator, cu privirea albastră și senină, capul semeț, aureolat de părul alb cu o șuviță răzvrătită pe frunte ce-i dădea un farmec cuceritor, avea o memorie de invidiat, nu era mânios, nu amenința și nu se răzbuna. Săgetătorul optimist care credea despre el că avusese noroc, trăia sobru, iar educația germană îi dăduse cultul ordinii, neadmițând lucrul făcut de mântuială. Când se arăta în lume, după cum remarcase Tudor Vianu, „Rebreanu părea un om beat de muncă, ieșind parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale”. Cheltuia banii pe cărți de științe naturale, astronomie și discuri, deși refuza să asculte muzică. Zicea că ar pierde noțiunea timpului și avea mult de scris. Mânca puţin şi a rămas credincios mâncărurilor ardelenești toată viața. Se hrănea cu varză și fasole albă, produse lactate, evita fructele și ouăle. Nu se atingea de nimic la petreceri sau în călătorii, căci mâncărurile complicate îi deranjau stomacul. Insomniacul trăia o obositoare spaimă de moarte. Fantasmele Măgurii Ilvei de la Poalele Ineului l-au urmărit toată viața. Bărbatul de-o distincție rară și o blândețe impresionantă nu-și cumpăra îmbrăcăminte, purta ceasul legat de o curelușă, la butonieră, adora băile de soare. Pe scriitorul care călătorise mult, cunoscuse și se împrietenise cu personalități remarcabile din lumea literară internațională, care a fost publicat în 29 de țări din Europa și America, șarpele invidiei nu-l mușcase. Era incapabil de ipocrizie.
O nevastă autoritară, cicălitoare, impulsivă şi o fiică vitregă adorată
Pentru uriașul cu suflet de copil, contrastele se atrag. Soția lui Rebreanu, Ștefania Rădulescu, absolvise Conservatorul, era actriță și avea un copil nelegitim. Fanny, cum o alinta, era ambițioasă, frumoasă și impulsivă. Liviu venea de la țară, era sărac, se întreținea de la 14 ani, dar Fanny se trăgea dintr-o familie avută. Nepoata mitropolitului Nifon, cel care are moaștele în mitropolia din Târgoviște, fată de avocat și om politic, adora luxul de altădată și se visa celebră. Scriitorul o iubea la fel de mult ca atunci când o văzuse pe culoarele teatrului craiovean și se îndrăgostise de ea.
Fanny și Liviu Rebreanu
Rebreanu avusese norocul și ghinionul să se însoare cu o femeie autoritară, cicălitoare și cheltuitoare, dar perseverentă în a-l ocroti de grijile cotidiene, susținându-l, căci multă vreme colaborările pasagere fuseseră singurul lui venit. Era exact ceea ce-i trebuia lui ca să rămână la masa de scris, în tihna inspirației. La începutul căsniciei, ea îi ceruse puțin, în timp el a răsplătit-o regește. Egoistă, apelează la chirurgie, ca să nu-i aducă un nou moștenitor, de frică să nu-i ignore romancierul odrasla, ținându-l cât mai departe de familia ei și de ardelenii lui de la țară. Deși era concepută cu alt bărbat, Puia Florica a fost frumoasă, răsfățată, Liviu a iubit-o ca pe copilul său. „Prea iubita mea Puicuță, lumina ochilor mei și speranța sufletului meu”, așa-i scria când fata era la Paris, la studii la Sorbona, universitate pe care o abandonează. Fiica și-a adorat tatăl toată viața și nu s-a despărțit de scrisorile lui niciodată.
Între scris, dragoste și singurătate
Atras de lumea ficțională, la masa de scris, în fața lămpii de gaz, fără telefon, gazete și cancanuri, în loc să-și însoțească familia în vacanțe la mare, la Mamaia, Techirghiol, Paris, Viena sau Karlsbad, Rebreanu se retrăgea la munte. Trăia între dragoste şi unica lui avere, singurătatea. Își scrisese opera mai întâi în casa din Maeru, primită cadou după ce a devenit cetățean de onoare al comunei, apoi la Valea Mare, pe lângă Pitești, unde își cumpărase o casă într-o zonă ce-i amintea de locurile natale, cu o curte unde ţinea trei câini, niște găini și un cocoş, un grajd cu o vacă și viţel, o scroafă cu purcei. În singurătatea nopții, cu mult tutun, cafea și nelipsita cățea Deița la picioarele lui, scria. Era locul unde îl vizitau scriitori din generația lui – Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Ludovic Dauș, Constantin Baraschi, Vasile Voiculescu – și oamenii de teatru ca Soare Z.Soare, Sică Alexandrescu, Ion Șahighian, George Vraca. Tot acolo Maria Brateș l-a pictat, Oscar Hun și Romul Ladea i-au sculptat bustul turnat în bronz, care a ajuns pe mormântul de la Bellu.
Scrisul îi aducea alinare, dar trezit la realitatea gălăgioasă, trimitea scrisori tuturor, apoi, liniștit, pășea din nou în lumea vie a personajelor lui. Într-o scrisoare, se spovedește Puiei: „E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă care mă face să uit de tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiuni, dar cu atâta intensitate, de parcă ar fi mai reale decât realitatea. Fiindcă, în fond, poate că lumea imaginaţiei e mai aproape de esenţa realităţii decât lumea cea palpabilă a realităţii aparente”.
Scrisorile, procesul și paternitatea contestată de oricine
Scrisorile sale care au trecut din mână în mână prin case şi bagaje, în regimuri şi epoci diferite, avariate de două războaie mondiale, tocate de timp și roase de molii, sunt donate cu forţa Academiei Române. Tiberiu, fratele lui Liviu, s-a dat cu legionarii. Acuzat, trădător de neam, face pușcărie. Se liberează, zece ani șomează. Capătă greu un post de cercetător la filiala Academiei Române din Cluj, unde are acces la arhiva Rebreanu. Citește corespondența, află despre întreținerea Puiei la Sorbona, vacanțele fetei, cumpărăturile costisitoare ale nevestei, cererile bănești ale mamei. Copiază pasaje, le distribuie apropiaților. Se fabrică bârfe și minciuni care ajung la urechile doamnei Rebreanu. Scandalul pe care l-a făcut doamna în piața Amzei din București, printre țărani și zarzavaturi, când a rupt o umbrelă în capul unei actrițe care dormea cu romanul „Amândoi” sub pernă, pentru că a îndrăznit doar să șoptească altora că-l îndrăgește pe Liviu, a fost nimic pe lângă cel din biroul președintelui Academiei Române, când i-a cerut să i se înapoieze corespondența soțului ei, amenințând cu tribunalul.
Puia Florica Rebreanu
Când Fanny l-a cunoscut pe Liviu, Puia avea doi ani, în 1911. S-au căsătorit în februarie 1912, iar Rebreanu a cerut ca în act să se treacă recunoaşterea „fiicei Florica”. Fata nu fusese adoptată legal, iar actul de recunoaştere era un fals juridic, adică n-ar fi avut drept la moștenire. Când le dă în judecată Tiberiu, pornind de la o formulare din „Codul familiei”, unde scria că „paternitatea poate fi contestată de oricine”, Liviu era mort. Procesul a fost admis pe rol după multe dezbateri procedurale. Cu toată mahalaua revărsată în sala tribunalului, despre Rebreanu, un as al baroului a spulberat tot probatoriul, câștigând procesul în zece secunde. Așa a aflat și fata la proces că avusese tată vitreg, iar presupusul ei unchi a pierdut.
S-a stins cu condeiul în mână…
Circula zvonul că ar fi fost împușcat sau că s-ar fi sinucis. În 12 ianuarie 1944, mergând să se odihnească la Valea Mare, scriitorul nota în Jurnal: „Sunt obosit, întristat profund, plictisit până la amărăciune. Greutatea de respirație a început să mă chinuiască. Nu știu care e pricina, bronșita, emfizemul, altele. Controlul radiologic: opacitate suspectă la plămânul drept”. La nici 59 de ani, din cauza bolii arăta ca un îmbătrânit de vreme. Cu un chist într-un plămân și o bronșită, după bombardamentul din 4 aprilie 1944 din București, familia îl transportă la Valea Mare, cu febră și delir. Vorbea cu un interlocutor în ungurește. Ochii calzi și albaștri în care strălucea un surâs blând cuceritor s-au închis pentru totdeauna în 1 septembrie 1944. S-a stins cu condeiul în mână și sângele picătură cu picătură impregnând hârtia, în preajma mesei lunguiețe unde a creat, la vârsta la care mai putea dărui literaturii române mult. În casă se aflau: Fanny, Puia și prietenul său, poetul Ludovic Dauș.
La înmormântarea sa n-a venit nimeni de la Academia Română, nici de la Societatea Scriitorilor Români, unde fusese preşedinte mai multe mandate, nici de la Teatrul Naţional, în fruntea căruia s-a aflat de două ori, nici de la Radiodifuziunea Română, unde lucrase ca vicepreşedinte, nici de la ziarele sau publicațiile literare unde a fost director. La groapa din grădina bisericii, în prezența familiei, a vorbit un învățător și un locotenent în rezervă. A fost îngropat sub privirile țăranilor care apoi i-au vandalizat casa și i-au vândut masa la care a scris, care a fost găsită la preotul satului. Abia după 12 zile de la înmormântare, sociologul Dimitrie Gusti, președintele Academiei Române de atunci, i-a adus un pios omagiu celui care lăsa în urmă o operă vie și astăzi. A fost dezgropat, adus la București și reînhumat la Cimitirul Bellu din capitală, pe Aleea Scriitorilor, aproape de Coșbuc, Eminescu, Caragiale… .
După patru decenii de la deces
„Imaginea lui Liviu Rebreanu este încă vie și apropiată, ca și cum abia ieri m-aș fi despărțit de el – notează George Sbârcea în Cafeneaua cu poeți și amintiri, după patru decenii de la deces. Am fost de altfel printre martorii apropiați ai ultimilor săi ani de viață. Ne oprisem odată într-o stație de tramvai pe cheiul Dâmboviței, sub copacii ce-și pierdeau frunza. Ne-am amintit, într-o convorbire mai lungă, de Măgura Ilvei, de Maieru, de Tîrlișiua, de râpele, văile și poienile năsăudene. Îi aud glasul, ușor, gutural, îi văd gesturile largi cu care își însoțea cuvintele îndelung cântărite, îi mai admir în gând statura de uriaș blajin. Când am aflat de moartea lui, am avut senzația că împreună cu el dispare, înghițit de neant, ceva ce n-a fost decât o singură dată și într-un singur loc pe lume. Cu toate că nu-i lipsea practica polemică, se retrăgea la timp din duelurile de opinii calm, prevăzător, fără patos, rămânând cu o cută adâncă între sprâncene. Instinctul anonimatului era însă la fel de puternic într-însul ca și instinctul gloriei. Voia să rămână singur și liber în mijlocul omenirii pline de invidie și ură, care te pândea și te sfâșia fără milă. Iubea viața, voia să-l stimeze pe om, să împrăștie în jur pace. Era curajos, dar și-a supraevaluat puterile în clipa când a primit să conducă un cotidian în împrejurările de atunci. Nu mai era liber și nici singur nu putea fi în într-un regim al cenzurii și în vârtejul războiului. A căutat să-și apere de larma publicității gândurile, munca literară, viața intimă, deși știa că nu poate rămâne nebăgat în seamă oriunde s-ar fi aflat. Avea darul de a-i face pe toți, în mod spontan mai disciplinați, mai demni, mai umani. Cuvintele cele mai banale dobândeau pe buzele lui alt ton, alt înțeles. Până și Ion Pillat, care avea limba pe cât de dezlegată pe tot atât de ascuțită, spunea cu prudență că el scrie și în timp ce doarme. Notase în albumul meu de autografe, cu ocazia șezătorii scriitorilor bucureșteni de la Cluj, în primăvara lui 1940: Între literatură și viață e o singură deosebire esențială – literatura râvnește viața bună, iar viața prilejuiește literatură rea. L-am întrebat într-o călătorie la Brașov care este sensul rândurilor ce mi le dăruise ca amintire. Mi-a spus: Viața, văzută în detaliile ei meschine, poate pricinui o literatură rea, fără conținut și fără durată. Viața bună pe care literatura o râvnește, este cea care, prin eroii și peripețiile ei, este în stare să sugereze ceea ce e mai caracteristic pentru idealurile și rătăcirile unei epoci.
Niculae Gheran, cercetător al istoriei literare, premiat de Academia Română și Uniunea Scriitorilor, își merită pe deplin locul în Dicționarul general al literaturii române, pentru că și-a dedicat 40 de ani din viață spre a publica în 23 de volume toată opera lui Liviu Rebreanu, inclusiv corespondența risipită, apoi recuperată. (Sursa: Liviu și Fanny Rebreanu, Intime – ediție de Niculae Gheran, Editura Academiei Române)
Cheltuia banii pe cărți de științe naturale, astronomie și discuri, deși refuza să asculte muzică. Zicea că ar pierde noțiunea timpului și avea mult de scris. Mânca puţin şi a rămas credincios mâncărurilor ardelenești toată viața.
Foto sus: Liviu Rebreanu, la intrarea în Academia Română.
