Londra revizitată
https://www.ziarulmetropolis.ro/londra-revizitata/

Avem o istorie împreună – Londra şi cu mine. Aici am petrecut primul meu Revelion departe de România, m-am perindat pe străzile sale până la epuizare, la întoarcerea în Bucureşti am ajuns direct la spital, cu salvarea, a fost foarte frumos. 

Un articol de Andrei Crăciun|15 februarie 2016

Aici am văzut pentru prima oară un meci din Cupa Angliei la fotbal. Era un 3 ianuarie, Chelsea n-a fost în stare să bată o echipă din ligile mici, dar asta nu a fost o surpriză. Așa e mereu în Cupa Angliei.

Și tot la Londra am văzut Jocurile Olimpice din 2012, spectator, trimisul meu special, în trena melancoliei după Beijing 2008, de unde foarte tânăr reporter relatasem prompt toate medaliile olimpice ale delegației noastre. În Londra am întâlnit un chinez care pedala în jurul lumii, mergea spre Rio de Janeiro. Ne-am împrietenit, l-am scris pe om.

Era 2012, abia încercau să îl suspende pe Băsescu a doua oară. Acolo, la Londra n-am votat suspendarea aceasta. Apoi, era să rămân întru totul în Regat și să fac menaj într-o casă care există de sute de ani, cu o pisică aspră la critică, un prinț austriac, o prietenă din România (pe care o cunoscusem în urma unui poem în proză pe care l-am scris din Chișinău în preistoria blogurilor) și, din când în când, un soldat american în permisie. Eram în tratative și pentru un post de garderobier undeva în Covent Garden. N-am rămas.

Și tot la Londra trăiește astăzi vară-mea. E singurul om pe care îl știu din ziua în care au adus-o acasă de la maternitate. E mare de-acum, câștigă salariu acolo, în Marea Britanie. Sunt bătrân.

La Londra m-a înțepat ultima oară o albină. Sunt cam alergic la treaba asta. Un cadru medical m-a liniștit, explicându-mi omenește că albinele britanice nu sunt ca ale noastre, balcanicele. Sunt mai blânde ale lor. Fie.

La Londra am descoperit că nu știu să vorbesc limba engleză, ci un fel de dialect ajuns dincoace de Cortina de Fier prin intermediul postului american de desene animate “Cartoon Network”. Dar de foame n-am murit. Acum știu. Pot deosebi până și un accent de Elephant & Castle de unul din nordul Londrei.

La Londra i-am făcut o promisiune lui Peter Pan. Am fost să mă reculeg la statuia dumisale din Kensington Gardens. M-am recules. Dar nu m-am ținut de promisiune.

La Londra am purtat ultima oară costum de haine. Eram la Mondialul Barmanilor, iar acolo, la barmani, nu te duci chiar așa, oricum. De atunci, m-a ferit Dumnezeu și n-a mai fost nevoie să pun sacoul și papionul.  Și tot la Londra, într-unul dintre etajele înalte din City, un milionar american m-a sfătuit să nu investesc niciodată în cai. L-am asigurat că supraviețuiesc într-o mahala țigănească din România și că am two pounds tot banii. Nu eram în pericol să achiziționez nici măcar un măgar. I-am mulțumit bătrânului milionar american și mi-am văzut, cuminte, de treaba mea.

La Londra am făcut trainspotting și am legat prieteșug cu niște britanici mai săraci ca mine, nu știu cum i-am găsit. Erau din Newcastle.londra

Și tot la Londra am petrecut niște nopți atât de dubioase (am o întâmplare ciudată cu o girafă la miezul nopții, dar nu e locul într-un ziar de cultură…) încât m-am văzut nevoit să îi trimit o scrisoare deschisă Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a, să îi povestesc, să afle ce se i se întâmplă în Regat după căderea întunericului. Nu sunt semne că ar fi citit epistola. Nu mi-a răspuns niciodată. De ce, Regină, de ce?

Dar nici nu mai contează. Am ajuns să iubesc acest oraș-continent, cu mâncarea sa atroce, cu vremea sa cumplită, cu ploile lui îngrozitoare, cu felinarele sale înalte și oamenii săi aspri, dar corecți.

E orașul european în care m-am întors cel mai des, chiar dacă de la fiecare întoarcere din Londra mi-am putut declara, liniștit, falimentul. Îmi place încă să merg în Londra, mai ales duminica, să văd meciuri de fotbal, în pub-uri. Îmi place să merg la National Gallery și să mă uit la un tablou anume al lui Caravaggio. Mă obsedează forța negrului din tabloul acela, mă urmărește, ca o umbră. Îmi place să privesc Tamisa de pe un pod oarcare și să îmi port părul dezordonat, pieptănat de un vânt teribil.

Îmi place să merg la Londra. E ca și cum aș merge, iar și iar și iar, prin cărțile Virginiei Woolf sau chiar ale lui Sir Arthur Conan Doyle. Îmi place să fumez pipă și să port basc, fără să fiu detectiv particular, ba chiar dimpotrivă. Îmi place să îi privesc pe supușii Majestății Sale – Keira Knightley e idealul meu de frumusețe feminină, dacă trebuie să am un astfel de ideal. Îmi place nonșalanța cu care e british, știind că astfel e tot ce se poate mai mult într-o viață de om pe planeta aceasta. Îmi mai plac și pantofii tinerilor care îl redescoperă, chiar acum pe domnul David Bowie.

Îmi place nebunia din Soho și îmi place  verdele parcurilor londoneze. Îmi place să mănânc prăjituri la ora cinci, chiar dacă, anarhist cum mă știți, rareori iau și un ceai.

Într-o altă viață mă văd într-un trenci, statuie vivantă, pe malul stâng al râului, petrecându-mi acolo Londra pentru totdeauna.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

24
/05
/17

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

Pagina 4 din 11« Prima...23456...10...Ultima »