„Lumea e a mea”. Viaţa Larisei - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Câştigător al trofeului pentru cel mai bun lungmetraj românesc de debut la TIFF, unde a fost prezentat recent în premieră, deşi avea anunţată lansarea în 2014, „Lumea e a mea”, de Nicolae Constantin Tănase, ar putea trece drept o încercare proaspătă în peisaj.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 iunie 2015

Până la un punct, combinaţia de realism brut în care camera de filmat urmăreşte – nervos, insistent şi de foarte aproape – un singur personaj şi de scurte explozii de fantastic ca reprezentări ale unei lumi interioare tulburate, dublată de muzică hip-hop, poate fi atractivă. Trebuie să recunoaştem: nu găseşti pe toate drumurile cinematografiei române un astfel de amestec.

Dar filmele de acest tip, cu adolescenţi rebeli şi cu probleme de adaptare într-un mediu violent, au devenit aproape un gen în sine (cel puţin) în cinematografia europeană.
Filmul tânărului Nicolae Constantin Tănase degajă, totuşi, un aer de prospeţime, iar acesta este un merit. Se observă o concepţie şi sunt identificabile bunele intenţii: de a arunca o privire necosmetizată asupra unei fete aflate într-un moment de criză şi de a pătrunde într-o astfel de lume a adolescenţilor în care tinerele naive, dar şi teribiliste, cad victime ale băieţilor răi.

Tănase şi scenarista Raluca Mănescu nu reuşesc să se debaraseze însă de păcatul de a oferi doar reprezentări a ceea ce ar fi personajele, simple tipologii, fără a livra cu adevărat oameni vii, imprevizibili şi memorabili.

Asta nu înseamnă că Ana Maria Guran, din rolul protagonistei de 16 ani (Larisa) şi, de fapt, marea descoperire a filmului, nu produce câteva momente electrizante, chiar emoţionate, prin dezinvoltura şi voluptatea jocului şi prin felul în care ţine captiv aparatul de filmat asupra chipului ei expresiv.

Ea joacă, de altfel, cel mai reuşit personaj, tocmai pentru că intenţiile protagonistei nu sunt uşor de ghicit, pentru că nu este condusă de o psihologie clară. Larisa este o tânără dinamică, deopotrivă puternică şi vulnerabilă, iar aici a avut, probabil, o influenţă decisivă scenarista Raluca Mănescu.

Restul personajelor cu care ea interacţionează sunt însă doar fantoşe: de la mama neînţelegătoare, tatăl violent, bunica pe patul de moarte, la colega agresivă, prietenele oscilante şi băieţii în căutare doar de sex.

Aproape că nu există povară şi obstacol specifice vârstei care să nu-i fie aruncate în cale Larisei, de la bătăi din partea tatălui, la droguri şi viol. Un mod destul de rudimentar şi uzat de a crea tensiune şi de a împinge înainte o poveste, existând riscul unui efect advers – îndepărtarea spectatorului de personaj.

lumea-e-a-mea-855819l-imagine Simpla observare a adolescenţei ca vârstă a exuberanţei de toate felurile ar fi fost, poate, mai inspirată şi mai provocatoare decât aglomerarea de probleme. În fond, „La vie d’Adèle”, marele film al lui Abdellatif Kechiche, este – pe lângă radiografia pasiunii sexuale mistuitoare – portretul, aproape observaţional, descriptiv, dar extrem de intens, al unei tinere în pragul maturizării.

Dincolo de falsitatea unor replici, reproşul fundamental ce ar putea fi adus debutului, totuşi, ambiţios, al lui Nicolae Constantin Tănase este că nu îşi asumă riscuri, dacă tot a ales calea exploatării personajului şi acroşarea emoţională a publicului.

Că nu merge suficient de departe, că nu îşi coboară protagonista mai jos, că nu pune spectatorul în poziţie de disconfort, aşa cum face, la extrem, un cineast controversat ca Larry Clark în teribilele, dar autenticele sale filme despre adolescenţi.