„Mă găsești când vrei” de Lavinia Braniște (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/ma-gasesti-cand-vrei-de-lavinia-braniste-fragment/

Ziarul Metropolis vă prezintă un fragment din romanul „Mă găseşti când vrei” de Lavinia Branişte, publicat de curând la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”.

Un articol de Ziarul Metropolis|26 septembrie 2021

Într-un aeroport se întâlnesc un bărbat și o femeie care descoperă, întâmplător, că au aceeași destinație. După călătorie, scânteia atracției pe care au simțit-o unul față de celălalt îi împinge rapid într-o relație intensă, dar în scurt timp apar și problemele. Este o relație din care ea va evada de câteva ori, iar el o va aduce înapoi de fiecare dată, făcând-o încetul cu încetul să devină dependentă de el. Însă cum ar putea să funcționeze lucrurile între un bărbat atât de sigur pe el și învăluit în mister, ce pare să vină de nicăieri, și o femeie ce poartă mereu cu sine eșecul tuturor relațiilor la care a fost martoră, începând cu cea a părinților ei? Răspunsurile, în romanul „Mă găsești când vrei de Lavinia Braniște, din care vă oferim un fragment.

„Tânăra româncă scrie diferit și revigorant, înțepător, curajos, limpede.” (Annette König, Die BuchKönig bloggt)

„Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii tinere românești.” (Medana Weident, Deutsche Welle)

„Mă găsești când vrei” de Lavinia Braniște (fragment)

Au trecut câţiva ani şi eu, tot singură, mă ascund în continuare de Victor. Am sentimentul că, orice portiţă ar găsi, ar da buzna din nou în viaţa mea. Despărţirea noastră a fost complicată, am plecat de câteva ori şi el m‑a adus înapoi de fiecare dată, dar la fiecare întoarcere simţeam legătura noastră tot mai slăbită. El era întotdeauna extrem de iubitor şi afectuos, era un înger din visurile mele, dar asta dura doar o săptămână sau două. După care era din nou absent. Se întorcea în lumea lui secretă, iar eu rămâneam singură acasă să‑i păzesc mobila. Şi să mor de dorul lui.

Odată a căzut în genunchi ca să‑şi ceară iertare, ajunsese la astfel de gesturi extreme, pe care nu‑i era greu să le facă, probabil pentru că se simţea cu totul şi cu totul nevinovat.

— Căsătoreşte‑te cu mine, a zis (dacă tot era în genunchi).

Eu mi‑am muşcat buzele şi mi‑am înghiţit orice fel de reacţie.

— Îţi fac un copil, dacă vrei.

— Trebuie să vină din iubire, i‑am zis.

— Dar ne iubim! a spus el.

Şi avea dreptate, ne iubeam, doar că acel carusel de emoţii devenise epuizant.

Poate că, dacă ar fi fost mai limpede şi mai domol de‑atât, nu i‑am fi spus iubire, poate ne‑am fi plictisit. Dar problema noastră n‑a fost plictiseala, ci epuizarea. Şi felul în care orice lucru mărunt ne putea răsturna sentimentele.

Ultimul cadou pe care l‑am primit de la el a fost un tricou verde, cu Totoro. Îl luase, ca atâtea alte obiecte pe care mi le‑a oferit, din aeroport. Un simbol al vieţii lui mai mult decât altceva. M‑am bucurat cum mă bucurasem şi de cana cu Moominpappa sau de ediţia frumos ilustrată din Pinocchio, primite tot de la el, ţinea minte detalii şi genul ăsta de cadou mă topea. Plus că‑mi spunea adesea „ce copil eşti“ şi mă strângea în braţe sau mă pupa pe creştet şi alea erau momente în care cred că mă simţeam valoroasă. Mă bucuram că am ce să‑i ofer, pentru că până la urmă părea să‑l amuze latura mea copilăroasă. Nu m‑au prins niciodată rochiile sau bluzele decoltate sau bijuteriile pe care mi le oferea. Îmi făcea plăcere să mă duc la coafor cu Muchi, dar drumurile mele la salon pentru tuns sau pensat mi se păreau un calvar, eram mereu crispată, aşteptam să rezolv şi să plec şi mă duceam doar pentru că eram incapabilă să mă tund singură. De pensat, mă pricepeam să‑mi pensez doar sprânceana stângă. Insistenţa cu care mi‑a oferit daruri menite să mă facă să mă simt femeie a săpat la rădăcina mea şi a relaţiei noastre. Am simţit că n‑am ştiut să‑i ofer o femeie atrăgătoare şi că singurul lucru cu adevărat al meu care îl încânta şi pe el era ce mai rămăsese din copilul din mine.

Tricoul era ambalat într‑o pungă ce s‑a lăsat cu greu desfăcută la capăt. Când l‑am scos şi l‑am despăturit m‑a cuprins o stare pe care o voi numi tristeţe, ca să nu‑i spun dezamăgire.

Până la urmă nu e nimeni dator să fie îngerul din visurile tale. Trăim într‑o lume în care suntem cu toţii liberi de contract.

Lavinia Braniște s-a născut la Brăila, în 1983, și a studiat literatură și limbi străine la Cluj și București. A scris poezie, proză și literatură pentru copii. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014) și romanele Interior zero (2016), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2016 și a fost tradus în germană și polonă, și Sonia ridică mâna (2019), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” 2019, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, ediția 2020, și Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, secțiunea Proză, și a fost tradus în limba germană de Manuela Klenke și publicat de editura mikrotext din Berlin.

Fotografii de Alex Gâlmeanu și Cosmin Gogu

 

13
/06
/21

Unele cărți te pot însoți oriunde și oricând. Ele conturează un orizont mai generos. Ziarul Metropolis vă invită să descoperiți trei romane noi, recent apărute în România, care vă pot bucura oriunde și oricând.

11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?