S-a născut pe 1 august 1939… Ajunsă la optzeci de ani, actriţa Valeria Seciu, retrasă din viaţa profesională, pare, dacă ne e permisă o parafrază, să se situeze în „calmul valorilor”, venit, paradoxal, tocmai din neliniştea creatorului de cursă lungă.
Un articol de Monica Andronescu|31 iulie 2019
Nimic „teatral”, în sensul profan al cuvântului, în comportamentul ei scenic și nici în cel cotidian. Nimic strident, nimic prin care să vrea să atragă, într-un fel sau altul, atenția. Dimpotrivă, totul învăluit în simplitatea care le aparține mai ales celor care nu au nevoie și nu vor să demonstreze nimic.
Delicatețe și fragilitate, da, pe ele și le-a păstrat actrița în cei peste cinzeci de ani de teatru, dar alături de aceste atribute, remarcate încă de la început, stau și alte calități ce îmbracă forme profund personale. Combinațiile dintre ele au dus, în diferite momente din cariera aceasta remarcabilă, la creații de substanță, cu un relief unic.
„Personalitatea aparte a Valeriei Seciu nu poate fi definită nici însumând elogiile criticilor, nici înșirând palmaresul creațiilor și distincțiilor obținute”, scria Maria Marin în numărul 10 al revistei „Teatrul” din 1983, la rubrica „Viitorul rol” (…). Și explica: „În creațiile Valeriei Seciu, intuiția, imaginația se unesc de fiecare dată în mod surprinzător cu elaborarea profundă, inteligentă și originală. Intrând în scenă, ea stârnește un miraculos fluid de simpatie; delicată, fragilă, de o tulburătoare feminitate. Valeria Seciu știe să folosească aceste arme dintotdeauna ale seducției spre a stabili cu publicul un alt tip de relație, înnobilată de o comunicare emoțional-intelectuală.”
Seducție și magnetism
Această comunicare pe care și-o dorește orice creator de teatru, un scop care însă nu este tocmai des atins, este apanajul Valeriei Seciu. Cei care au văzut-o pe scenă, dar și cei care au urmărit-o doar în spectacolele difuzate de televiziune au experimentat o astfel de relație. Nu e vorba doar despre seducție, ci, mai mult, despre magnetism. „Totul se plasează sub semnul unui puternic magnetism artistic, al unei comunicări vibrante, am spune copleșitoare, între vers, actriță, sală”. Cuvintele îi aparțin criticului de teatru Cristina Dumitrescu și fac parte din cronica sa la spectacolul „Arta iubirii”, regizat de Cătălina Buzoianu în 1989, publicată în aceeași revistă „Teatrul” în anul revoluției.
Dar cine este Valeria Seciu în anul revoluției? O actriță care pare să-și fi împlinit ușor destinul, care are deja 25 de ani de teatru și o mulțime de reușite. De fapt, numai reușite. O actriță care a debutat în 1964, înainte să-și încheie studiile la Institutul de Teatru din București, care a jucat la Teatrul Național și la Teatrul Mic, făcând roluri care aveau să intre în istorie. Unicitatea lor, remarcată și de publicul de specialitate, și de publicul larg, rămâne incontestabilă, iar trecerea timpului nu face decât să o confirme. În 1989, Valeria Seciu fusese, de exemplu, și Margareta din „Maestrul și Margareta” de M. Bulgakov, legendarul spectacol regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, și, tot acolo, Margarite Gautier din „Doamna cu camelii”, după A. Dumas, creație semnată de aceeași regizoare.
Enigma… Cătălinei Buzoianu
În 1983, când se lucra la acest spectacol, actrița Valeria Seciu îi explica Mariei Marin în articolul mai sus amintit: „Cu o tentă realistă și cu un dialog la fel de realist, piesa surprinde drama condiției feminine într-o societate rigidă și conformistă, care nu prețuiește autenticitatea relațiilor. Valoarea piesei e dovedită prin felul cum a înfruntat timpul, obținând mereu un răsunător succes de public. Nu știu cum o să-i dau viață acestui fascinant, dar foarte dificil personaj; dar sper ca, într-o muncă de echipă și alături de Cătălina Buzoianu, să traversez cu bine puntea către acea lume, acea epocă.”
A traversat cu bine puntea aceea, ca și alte punți, alături de Cătălina Buzoianu, care a elogiat-o adesea. Cele două creatoare au făcut istorie împreună, de-ar fi să amintim numai de „Să îmbrăcăm pe cei goi” de L. Pirandello, „Maestrul și Margareta” de M. Bulgakov, „Doamna cu camelii” după A. Dumas, „Arta iubirii” și, mai târziu, „Pescărușul” de A.P. Cehov, „Furtuna” de W. Shakespeare, „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams.
„Dacă o cunoşti (şi eu am fost de câteva ori seismograful ei sensibil, deci o cunosc, bineînţeles atât cât poate cineva să cunoască o femeie!), te izbeşti de încordarea ei nestăpânită, te irită tremurul nervos al antenelor ei la pândă, în sfârşit, nu poţi face abstracţie de centrul de forţă magnetic al existenţei ei. Stă cu buzele strânse, cu pleoape obosite peste cearcăne trase, soarbe afanisită din cafea, ridică o dată ochii şi apa lor limpede te otrăveşte, mlaştina lor verde-galbenă te înghite. Apoi, sare, deodată la luptă şi totul în făptura ei, ochii părul, pielea, capătă culorile aurii ale unei leoaice. Fiara a intrat în arenă, felină încordată, sigură pe capacitatea ei formidabilă a instinctului manevrat, cu inteligenţă, să acţioneze acolo unde trebuie. Îi cunosc, i-am înregistrat de mult toate, aproape toate expresiile, mijloacele, reacţiile, stările. Dar surpriza şi suspansul alcătuiesc unele dintre piesele care compun acel puzzle savant şi imprevizibil al talentului ei. Cum poate fi strălucitoare şi pământie, foarte frumoasă şi foarte urâtă – când repetam cu ea piesa Ecaterinei Oproiu «Cerul înstelat deasupra noastră», mă fascina expresia descompusă a figurii ei, atitudinile neglijente, dizgraţioase, de femeie care renunţă la feminitate – îmi pare într-adevăr o enigmă. Cum poate înflori într-o clipă – am văzut odată un dans japonez în care un pitic în agonie devenea corolă de floare, pasăre în zbor, peşte în apă – este într-adevăr un mister”, așa scria regizoarea despre ea în „Novele teatrale”.
Poveste fără sfârșit
În afară de Cătălina Buzoianu, împreună cu care a repurtat, să spunem așa, victorii de neuitat, Valeria Seciu a colaborat și cu alți regizori importanți, printre care Alexandru Dabija, cu care a lucrat, de exemplu, la „Lungul drum al zilei către noapte” de E. O’Neill în 1998, la Teatrul Nottara, și a câștigat Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal un an mai târziu, sau la „Creatorul de teatru” de T. Bernhard, în 2007, la Teatrul ACT.
În ceea ce privește filmul, cel mai des a jucat în creațiile regizorului Gheorghe Vitanidis, după ce și-a făcut debutul în „Casa neterminată” a lui Andrei Blaier, în același an 1964 în care juca pentru prima dată pe o scenă profesionistă. Iar Mircea Veroiu este autorul unei pelicule în care Valeria Seciu făcea un rol cunoscut și azi spectatorilor: „Adela” de G. Ibrăileanu.
Și teatrul de televiziune, gen aproape dispărut astăzi, a făcut-o cunoscută pe actrița care a stârnit atâta admirație, dar și teatrul radiofonic i-a dus vocea într-o mulțime de case de la noi, și pe vremea când radioul putea fi o poartă de evadare din realitatea comunistă, și după 1989. Vocea aceea greu de descris în cuvinte care să nu pară banale și sărace, vocea aceea care cunoaște așa de bine liniștea, dar și furtuna, vocea aceea care-ți răsună în amintire, deși nu ai putea-o reproduce nici în joacă, după ce ai plecat din sala de teatru sau ai închis aparatul de radio sau televizorul rămâne, desigur, marcă înregistrată, element definitoriu, forță cu care se pot cuceri și cu care s-au cucerit, în peste cincizeci de ani de teatru, atâtea teritorii de profunzime. Inexplicabil pentru Cătălina Buzoianu, „misterul” Valeria Seciu, un capitol excepțional din cultura română, își trăiește mai departe povestea. Și, ca orice mister, stârnește curiozitate, intrigă, seduce și bucură pe oricine e dispus să-l descopere.
