„Dumnezeul de a doua zi”, spectacol care se joacă acum la Teatrul Metropolis, are o istorie lungă. Povestea de dragoste dintre El şi Ea, Vlad Zamfirescu şi Mirela Oprişor, e una dintre cele mai emoţionante poveşti pe care le puteţi vedea acum pe scenele din România.
Un articol de Monica Andronescu|18 noiembrie 2022
Pus în scenă de Claudiu Goga, cu o scenografie semnată de Ștefan Caragiu, „Dumnezeul de a doua zi” e o poveste de dragoste care, dacă ar fi avut șansa unei ecranizări la Hollywood, ar fi făcut furori.
Imaginați-vă un interior de apartament românesc de început de secol 21. Un băiat stă la o masă și curăţă cartofi şi corectează o scrisoare de dragoste către iubita care l-a părăsit şi a plecat în Franţa. Completează adresa, „Rue de Ciel”, scrie şi un P.S. şi curăţă mai departe cartofi. Băiatul este Vlad Zamfirescu… Apoi timpul se opreşte în loc şi o ia de la capăt.
Spectacolul este construit ca un fals dialog între două personaje, el şi ea, băiatul şi fata. Sunt, de fapt, monologuri care se completează şi se întrepătrund, reconstruind o poveste de dragoste. Asta la prima vedere. Căci în spatele poveştii de dragoste se ascund alte poveşti, şi mai profunde, şi mai adânci, despre relaţia fiecăruia dintre ei cu părinţii, despre lumea în care trăim, despre moarte.
Mirela Oprişor şi Vlad Zamfirescu, din două lumi diferite, în scenă unul lângă altul, intersectându-şi privirile şi gesturile şi gândurile şi cuvintele, nu se întâlnesc, de fapt, niciodată. Cei doi se dezvăluie disecând şi analizându-şi viaţa de până la întâlnirea lor magică, fantastică, ca o scenă de film, voit ca de film şi voit descrisă ca dintr-un film, cu ironie şi autoironie. Dar până acolo, pe rând, mama, tata, existenţa, neîmplinirile, sunt istorisite sec.
Şi urmează dimineaţa cu pricina. Cea în care destinul hotărăşte să-i aducă laolaltă, pe el, băiatul care „nici măcar un fotbalist, acolo, cât de cât” n-a ajuns până la vârsta lui, genul care scrie poezii, şi pe ea, fata însărcinată, sedusă şi abandonată, care umblă „cu buricul gol” prin oraş ca să-i treacă depresia. Într-o vitrină a unui magazin li se întâlnesc privirile, ea o ia la fugă, el aleargă după ea, se simte bărbat, e vară, e îmbrăcat în pantaloni de pânză, fără buzunare, ea se trezeşte sărutându-l plângând, şi el, de emoţie, deşi are o musculiţă în ochi, ejaculează în braţele ei, pe marginea unei şosele… Cam asta ar fi, pe scurt, povestea. Monologurile se completează unul pe celălalt, se adaugă nuanţe, amintirile despre aceeaşi întâmplare sunt diferite.
Regia mizează pe un amestec de poezie şi dramă, de amărăciune şi comic delicios, pe care textul le conține din plin. Şi Vlad Zamfirescu, şi Mirela Oprişor se strecoară printre cuvinte şi printre gesturi reprimate. Vorbesc cu aceeaşi delicateţe despre moarte şi despre partidele de sex ale părinţilor lor care le invadează apartamentul… despre îngerii pe care mama ei îi pictează peste tot, inclusiv pe capacul de la WC, despre tatăl lui care îi dă „lecţii” de fotbal în pat mamei ei etc. La sfârşit, se dezvăluie și misterul lui „Rue de Ciel”, pentru care ea l-a părăsit pe el.
„Dumnezeul de a doua zi” de la Teatrul Metropolis, al cărui final şi al cărui mister din titlu e bine să le descoperiţi la faţa locului. E un spectacol pentru public, e firesc, e simplu, e emoţionant. Şi asta nu e rău deloc.
