În cartea „Lumina din noi” (Editura Litera, 2022), Michelle Obama se opreşte şi asupra anului 1976, când Nadia Comăneci obţinea zecele perfect la Montreal, iar fosta primă doamnă a Statelor Unite nu era decât o fată de 12 ani din Chicago.
Un articol de Alina Vîlcan|12 ianuarie 2023
„Fuseserăm martori la echivalentul aselenizării din lumea sportului”, notează Michelle Obama în noua sa carte, Lumina din noi. Cum să învingi în momente dificile. Redăm aici fragmentul în care aceasta rememorează cum, pe când avea 12 ani, Nadia Comăneci a devenit modelul său, ca al atâtor alte tinere din întreaga lume care și-au dorit atunci să devină gimnaste.
În cazul meu, combinația dintre înălțime și forță părea a fi mai degrabă o povară, nicidecum un avantaj. Ca fată, nu puteam să-mi dau seama ce ar trebui să fac cu ea. Îmi amintesc că am urmărit Jocurile Olimpice din 1976 și că am devenit obsedată de gimnasta română Nadia Comăneci, care i-a uimit pe toți obținând primul „10 perfect” la nivel olimpic în proba de gimnastică, cu un exercițiu ireproșabil executat la paralele inegale. Și nu doar atât – a reușit acest lucru de încă șase ori, ieșind victorioasă și la sărituri, și la bârnă, și la numărul general de medalii de aur.
Forța ei m-a lăsat fără suflare. Ținuta ei era fascinantă. Urmărindu-i maniera îndrăzneață în care căuta să atingă măreția, am simțit ceva fremătând în mine. Înainte de Nadia Comăneci, un 10 perfect nu fusese nimic altceva decât o idee spre care să tinzi, un soi de miracol efemer, dar ea demonstrase deja că era un lucru realizabil – un nivel cu totul nou de desăvârșire. Fuseserăm martori la echivalentul aselenizării din lumea sportului.
Mai mult decât atât, Nadia nu avea decât 14 ani. De fapt, tehnic vorbind, avea 14 ani și jumătate, iar la vremea aceea eu aveam 12 ani și jumătate. Diferența de vârstă m-a încurajat. Pentru mine a contat mai puțin că nici măcar nu încercasem să practic gimnastică și mai mult că aveam doi ani întregi ca să intru în formă la fel ca Nadia, moment în care mi-am dat cu talc pe mâini și mi-am croit drumul spre concursurile internaționale. Nadia a devenit noul meu etalon pentru vârstă. Tot ce puteam gândi era: „În regulă, iată cum arată o fată de 14 ani și jumătate”. Și astfel am decis să țintesc în aceeași direcție, crezând că și eu voi ajunge până la Lună.
Cu binecuvântarea mamei, m-am înscris la cursuri săptămânale de „gimnastică acrobatică” la Mayfair Academy, studioul unde în mod normal luam lecții de dans. Mayfair fusese fondat spre finele anilor 1950 de un dansator de step și coregraf africano-american de mare succes din South Side, care și-a dorit să le ofere copiilor din comunitatea lui tipul acela de acces la dans și mișcare pe care-l văzuse în cartierele mai înstărite și cu mai mulți albi din nord. Acel micuț studio era mai aproape de o sală de gimnastică decât oriunde în South Side, dar nu era echipat special pentru sport, ceea ce însemna că nu existau bârne sau saltele, antrenori sau gropi cu bureți, cal pentru sărituri sau paralele. Exista un singur covor de antrenament pe care eu și încă 12 fete care își doreau să fie ca Nadia puteam să exersăm tumbele și șpagatele.
„Lumina din noi”, cea mai nouă carte semnată de Michelle Obama, este disponibilă și în limba română, la Editura Litera, în traducerea lui Cosmin Nedelcu.
O bună parte din anul școlar, am exersat conștiincioasă statul în mâini, roata, piruetele. Uneori reușeam să fac roata pe spate, dar de cele mai multe ori, nu. Ceva legat de felul în care era distribuită greutatea mea corporală părea să-mi complice în mod intrinsec demersul. Petreceam cinci minute blocată făcând podul pe spate într-un mod stângaci, cu mușchii brațelor tremurând, în vreme ce încercam inutil să-mi arunc picioarele deșirate, ca de lăcustă, peste spatele arcuit, găsind rareori impulsul potrivit sau punctul de echilibru. În cele din urmă, mă prăbușeam pur și simplu cu spatele pe podea.
Am început să mă simt ușor nelalocul meu printre colegii mei acrobați. Și mai greu îmi era să-mi văd colegii noi – majoritatea niște fete slăbuțe, cu cel puțin 15 centimetrimai scunde decât mine – venind în costumele lor mulate cumpărate de curând și deprinzând rapid abilități care pentru mine nu erau la îndemână. Lucrurile au devenit un pic stânjenitoare. Apoi au început să mă demoralizeze. Și în cele din urmă, recunoscând că încercarea mea de a ajunge pe Lună luase sfârșit, m-am retras oficial din gimnastică la vârsta de 13 ani. Nu eram Nadia. Și n-aveam să fiu niciodată.
Adevărul este că nu eram construită să fiu o Nadia. Centrul meu de greutate era prea sus, iar membrele, prea lungi pentru a aduce genunchii la piept și pentru a face piruete. Eram pur și simplu prea înaltă pentru a avea succes în gimnastică și, dincolo de asta, probabil că încercarea de a avea acces la echipamentul special și la antrenorii necesari pentru a face progrese mi-ar fi falimentat familia. Nu conta cât de motivată eram. Nu conta că seria Nadiei de note perfecte de 10 activase în mine un anumit impuls, o dorință de a arăta ce pot, un sentiment că și eu eram capabilă să realizez lucruri remarcabile. Alesesem un erou potrivit, dar un drum imposibil.
Nadia a devenit noul meu etalon pentru vârstă. Tot ce puteam gândi era: În regulă, iată cum arată o fată de 14 ani și jumătate. Și astfel am decis să țintesc în aceeași direcție, crezând că și eu voi ajunge până la Lună. (Michelle Obama)
