Mitologie românească: șarpele, duhul casei
https://www.ziarulmetropolis.ro/mitologie-romaneasca-sarpele-duhul-casei/

Duhurile casei sunt printre cele mai vechi şi mai răspândite forme de protecţie pe care oamenii şi-au creat-o în virtutea felului de a privi lumea. Vă propunem o incursiune în mitologia autohtonă, alături de etnologul Antoneta Olteanu, lector al Fundaţiei Calea Victoriei.

Un articol de Ziarul Metropolis|15 februarie 2021

Toate comunitățile omenești au dezvoltat, de-a lungul istoriei lor religioase și sociale, un respect foarte mare alocat spiritelor strămoșilor în general și în special celor care deveneau protectorii casei și familiei. În ceea ce privește reprezentarea lor, ea a fost diferită pe scara istoriei. La români întâlnim cu precădere imaginea șarpelui casei, ca duh protector; avem și puține reminiscențe antropomorfe, în credințele despre Știma casei; de asemenea, două dintre păsările văzute frecvent în apropierea casei, barza și rândunica, au fost și ele învestite cu funcții de protecție.

Duhul casei putea fi văzut astfel ca un șarpe, alb-gălbui, ce ieșea de sub vatră sau de sub prag, care în timpul zilei, când nu era nimeni acasă, se putea plimba nestingherit și era descris frecvent ca bând lapte, uneori alături de cei mici: „Şarpe e la toată casa: unde e şarpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul dintre gospodari. Acela se cheamă şerpe de casă. S‑au văzut astfel de şerpi bând lapte din strachină, de‑a valma cu copiii. Copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şarpele mânca‑nainte, nu se supăra” (Elena Niculiță-Voronca).

El putea fi auzit doar, ca un ticăit al unei insecte mici care rodea lemnul sau un fâșâit aproape permanent în măruntaiele casei. De regulă ticăitul prevesteşte moartea sau sau altă nenorocire; totuşi, când bate regulat, se crede că e un semn bun. Erau și situații când era reprezentat sub formă umană. Așa cum am spus deja, aceasta este forma clasică sub care românii își reprezintă duhul protector al casei.

Este vorba de un element de putere care se răsfrânge nu numai la locatarii casei, ci și la construcția ca atare: „Fiecare casă are şarpele său; prin unele părţi însă se crede că fiecare suflet din casă îşi are şarpele lui de casă, care moare o dată cu cel pe lângă care şi pentru care a trăit sau o dată cu năruirea casei respective. Obişnuit, el nu se arată decât copiilor” (Tudor Pamfile). Uneori se spunea că moartea șarpelui atrăgea după sine doar pierderea norocului, ceea ce, dacă stăm să ne gândim, reprezenta destul de mult.

Uciderea lui este considerată o nelegiuire, cu atât mai mult cu cât era blând şi nu muşca. Dacă era omorât sau fugea de la casa cuiva, era semn că acea casă va rămâne pustie, locatarii ei vor muri, chiar şi vitele din gospodărie având de suferit. Ucigaşul va fi, la rându‑i, aspru pedepsit: va înnebuni, va paraliza sau va muri. Conform acestor credinţe, şarpele casei locuieşte sub prag, sub vatră, în peretele casei, în grindă (mai ales sub streaşină).

Conform altor menţiuni, el nu este zărit decât în cazuri grave, şi atunci apariţia lui este un semn de luat în seamă de familie. Apare fără veste, la pragul uşii, în pat sau pe vatra focului. Se mai crede că fiecare membru al familiei are un astfel de şarpe păzitor care moare o dată cu cel de care a avut grijă. Cel ce protejează locuinţa dispare atunci când aceasta se năruie. O situație mai delicată era cea în care se spunea că nu e deloc bine dacă șarpele fuge de la o casă: acea casă va rămâne pustie sau vor muri mai mulți oameni de acolo. Pustiirea casei era pericolul cel mai mare. Dintr-o casă vie, locuința devenea un spațiu al nimănui, un loc în care se puteau aduna duhurile, elemente necurate din realitatea noastră sau a spiritelor, un spațiu bolnav. E clar că pierderea șarpelului, fuga lui de acasă trebuia să fie văzută ca un păcat mare, ce nu mai putea fi răscumpărat nicicum.

La românii din Bucovina întregistrăm mai multe credințe deosebite legate de înfățișarea și funcțiile duhului casei, altele decât șarpele. O credință înregistrată de către Elena Niculiță-Voronca chiar face legătura dintre cuptor, o piesă centrală a gospodăriei țărănești, și funcția mai largă de duh protector, aici – Știma Casei: „Se spune că cuptorul e Știma Casei, el te hrăneşte, el te încălzeşte şi de aceea nu se strică” (Elena Niculiță-Voronca).

În sfârșit, dintre păsările care pot fi considerate protectoare ale casei sunt berzele: nu trebuie stricat cuibul lor, în caz contrar pasărea va da foc casei sau „te blastămă și mori împreună cu toți ai casei”; „Dacă o barză îşi face cuibul pe casa unui om, pe şopronul sau gardul său, în anul acela acel om, pe lângă că va fi ferit de furi, dar nici furtunile nu-i vor strica ogoarele”; la fel, rândunicile: „Cuibul de rândunică nu se strică, că pe urmă îţi mor părinţii şi ele îţi pun foc pe casă”; „Când face rândunica cuib la casă, e a bine” (Artur Gorovei, Tudor Pamfile, I.A. Zanne).

Antoaneta Olteanu este etonolog și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține cursul online Mitologie românească.

Duhul casei putea fi văzut astfel ca un șarpe, alb-gălbui, ce ieșea de sub vatră sau de sub prag, care în timpul zilei, când nu era nimeni acasă, se putea plimba nestingherit și era descris frecvent ca bând lapte, uneori alături de cei mici.

Foto: Laurent Desgrange



15
/01
/21

OAMENII MUZICII Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus MOZART. Sau Wolfgang Amadé, cum s-a semnat mai apoi (Amadeus i s-a spus doar postum). 27 ian. 1756 – 5 dec. 1791. Uitaţi tot comerţul din jurul „brandului” Mozart. Ignoraţi tot ce aţi auzit din zbor despre el. Pur şi simplu descoperiţi-l. Și îndrăgostiţi-vă.

13
/01
/21

Publicată pentru prima dată în Franța în 2020, cartea scrisă de Simone de Beauvoir în 1954, anul în care i se decerna Premiul Goncourt, și dedicată prietenei sale Zaza Lacoin, este disponibilă și în limba română, la Editura Litera. „Inseparabilele” este o nuvelă memorabilă despre prietenie și condiția femeii de-a lungul timpului.

10
/12
/20

OAMENII MUZICII În secolul 19, coloana sonoră a aristocrației vieneze era valsul, iar Regele valsului a fost Johann Strauss II. Faima uriașă de care s-a bucurat încă din tinerețe a stârnit furia tatălui său, el însuși compozitor celebru. Descoperiți-l pe Strauss fiul - garantat vă va da o stare bună, și poate nici nu veți putea rămâne pe scaun...

27
/11
/20

OAMENII MUZICII „A muntagna”, „muntele”, este numele dat de localnici Etnei, vulcanul ce domină Catania. Un munte de frumusețe și emoție a fost și Bellini în peisajul istoriei muzicii, chiar dacă nu a creat extrem de multe lucrări și a murit la nici 34 de ani. Sicilianul blond cu ochi albaștri a rămas unul din cei trei zei absoluți ai Bel canto-ului, alături de Rossini și Donizetti.

27
/11
/20

Libertatea, egalitatea și democrația sunt printre cele mai puternice valori ale lumii contemporane. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna așa și, din păcate, istoria ne demonstrează că, timp de sute de ani, omenirea a reprimat potențialul intelectual a jumătate din populație prin constrângerea femeilor.