Deschidem volumul „Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete”, semnat de regizorul Andrei Şerban şi apărut de curând în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, la pagina despre actorul Radu Beligan.
Un articol de Ziarul Metropolis|5 noiembrie 2021
În Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, volum prefațat de Toma Pavel, piesă cu piesă, Andrei Şerban compune un mozaic al artiştilor străini şi români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte şi vulnerabilităţile mai puţin ştiute.
Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci şi a omului care a cunoscut alţi oameni. Peter Brook, o autoritate în teatrul contemporan, i-a facilitat autorului întâlnirea cu gândirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, ieşit din şabloane şi devenit platformă de expresie pentru artiştii tineri, şi-a învăluit viaţa privată într-o aură de legendă. Meryl Streep, stăpânită de impulsuri contradictorii şi mereu imprevizibilă, avea în tinereţe ambiţia de a fi prima în toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absolută, aproape brutală, făcându-i pe unii să izbucnească în plâns la repetiţii.
Dând la o parte măştile – tot atâtea conversaţii cu sine, autorul ne arată nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc împreună imaginea omului care îşi închină viaţa artei şi arta vieţii, ca să înţeleagă diferenţa dintre fantezie şi realitate.
Actorul Radu Beligan, văzut de regizorul Andrei Șerban (fragment)
E adevărat că impresiile din copilărie sunt cele mai puternice. Nu neapărat şi cele mai fidele realităţii, dar, când revăd în memorie scene cu actorii mei favoriţi, las imaginaţia să lucreze.
Emil Botta şi Mihai Popescu erau printre aceştia.
De exemplu, Botta în Otello când o sugruma pe Desdemona ori Popescu în Romeo, din scena balconului… îmi dau fiori şi azi. Aura Buzescu era favorita tatălui meu. Actorii tragici (lista e lungă), în general, au lăsat o amprentă puternică asupra mea, pe când comicii, deşi unii erau formidabili, mi s-au şters din memorie. Birlic era un mare clovn (unii îl compară cu Louis de Funès) şi îi admiram geniul comic, dar de la distanţă. Despre mulţi eram convins că şi-au dedicat viaţa (exclusiv) teatrului. Radu Beligan părea că se numără printre ei. Dintre actorii români ai secolului XX, el e considerat cel mai faimos. Oare de ce? Privind în urmă, cred că Beligan a fost un actor de talent, dar un talent destul de limitat. Adevărat, am fost, ca mulţi din generaţia mea, fascinat de farmecul, inteligenţa şi uşurinţa cu care trecea cu graţie de la un rol la altul. L-am văzut în câteva, memorabile (Rică Venturiano, Agamiţă Dandanache, Béranger sau Miroiu din Steaua fără nume). Cu aceeaşi voce nazală, modulată fin (transformând un defect în calitate), cu acelaşi zâmbet, când nostalgic, când zeflemitor, când uşor pervers, stăpânind o bună tehnică actoricească, nu s-a identificat niciodată cu rolul, ilustrând felul în care Brook descria relaţia armonioasă dintre actor şi rol ca pe cea dintre mână şi mănuşă: o mănuşă fină ia perfect forma mâinii. Mâna şi mănuşa rămân separate, dar şi unite. Eram impresionat şi de magnetismul pe care îl exercita asupra publicului. Iar când am aflat că mama lui era, ca şi a mea, grecoaică, mi s-a părut o coincidenţă de bun augur. Ce fericit eram, căci doream să semăn cu el cumva.
Dar, la un moment dat, când mi-am dat seama că artistul a început să se transforme în om politic, n-am mai dorit. Când a devenit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist, apoi deputat în Marea Adunare Naţională, am fost mai mult decât derutat. Era clar că Beligan nu era un comunist convins. Atunci, de ce a făcut-o?
Andrei Şerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din Bucureşti, a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A studiat apoi un an cu Peter Brook la Centrul Internaţional de Cercetări Teatrale din Paris. A ajuns curând unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru şi operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA şi Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris şi Viena, Covent Garden, Teatrul Naţional din Londra etc.) şi a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, montată iniţial la La MaMa, cu un succes internaţional răsunător. A rămas prezent în viaţa teatrală a ţării. A fost şeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse şcoli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards şi a primit numeroase premii şi distincţii, printre care Obie, „Mr. Abbott”, Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul „Steaua României”, precum şi numeroase premii UNITER. A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale (Editura ICR, 2008; Nemira, 2013) şi O biografie (Polirom, 2006, 2012).
Despre mulţi eram convins că şi-au dedicat viaţa (exclusiv) teatrului. Radu Beligan părea că se numără printre ei. Dintre actorii români ai secolului XX, el e considerat cel mai faimos. Oare de ce?
Foto: Andreea Alexandru / Mediafax
