Arsenie Boca este cel mai cunoscut nume al României contemporane. Într-un volum extraordinar, Tatiana Niculescu cercetează lucrurile neştiute dintr-o existenţă cu multe taine, lumini şi umbre.
Un articol de Monica Andronescu|27 mai 2018
„Pe 4 decembrie 1989, Arsenie Boca a fost înmormântat la 400 de kilometri depărtare de Sinaia, la Prislop, în cimitirul mănăstirii pe care fusese silit s-o părăsească în 1959. Sicriul a fost transportat la mănăstire de prieteni, cu o mașină Dacia 1300 break. În ultimele săptămâni de viață, nu mai mâncase și se stinsese încet, ca o lumânare. Barba îi crescuse mare și sârmoasă. Îmbrăcat pentru prima oară după 30 de ani cu dulama de călugăr și odăjdii, a fost înmormântat de câțiva preoți apropiați…”
Sunt rândurile cu care Tatiana Niculescu își încheie volumul dedicat lui Arsenie Boca, „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”. Una dintre cele mai interesante scriitoare de la noi, în linia literaturii non-fiction a lui Truman Capote, Tatiana Niculescu reînvie povești. Ei i se datorează celebra cercetare-poveste a întâmplării de la Tanacu, folosită apoi și de Cristian Mungiu, ei i se datorează mai multe biografii excelente, una a Reginei Maria, alta a lui Mihai I. În această primăvară, Tatiana Niculescu publică la Editura Humanitas o biografie a lui Arsenie Boca, probabil cel mai cunoscut personaj al României contemporane: cel supranumit Sfântul Ardealului, la mormântul căruia se fac pelerinaje zilnic, cel pentru care se fac petiții spre a fi canonizat. Cel a cărui imagine a fost transformată în icoană, în imagine pe breloc sau magneți pe frigider, în speranța că aduce fericirea în case și le ocrotește, la concurență aproape cu imaginea lui Hristos.
Arsenie Boca în oglinzi paralele
În acest context, în care „isteria” Arsenie Boca a cuprins de ani buni România, iar agențiile de turism au în program pelerinaje săptămânale la mormântul de la Prislop, Tatiana Niculescu are curajul să doboare un mit. Sau mai exact să-l arate în toată frumusețea lui netrucată și nemachiată, povestindu-i cu simplitate viața, acea simplitate cuceritoare și nepărtinitoare, pe care a învățat-o din anii de jurnalism practicat la BBC. Intenția ei nu e să-l coboare pe Arsenie Boca de pe soclu, pentru că, citindu-i cartea, de fapt te contaminezi de fascinația pe care el a exercitat-o și continuă s-o exercite, dar îl arată în întreaga lumină a unei vieți cu multe nuanțe, cu multe umbre, acelea care nu sunt niciodată aduse în discuție pe site-urile de popularizare a imaginii lui.
Volumul îi conturează personalitatea încă din perioada copilăriei și până în acel final de an ’89, cu puțin, atât de puțin timp înainte de căderea comunismului, cercetează arhivele Securității, unde viața lui Arsenie Boca a umplut dosare întregi, îi urmărește traseul din primele zile de existență, trecând prin perioada de glorie de la Sâmbăta de Sus și de la Prislop, apoi prin mulții ani în care e silit să stea departe de tainele bisericii și nu mai are voie să slujească, purtând haine de mirean și locuind în diverse case din București, alături de o femeie, al cărei statut a rămas întotdeauna incert; îi dezvăluie din gânduri, din umor, din personalitate – absolut fascinantă – îi urmărește pe cât posibil lecturile și felul în care ele l-au influențat și l-au transformat în „sfânt”.
Cine a fost Arsenie Boca?
„La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă, spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcători de minuni” – iată declarația din dosarul de la Securitate al lui Arsenie Boca, pe care, în fond, se bazează cercetarea și povestea Tatianei Niculescu. Extraordinara reușită a cărții este însă punerea în context. Viața lui Arsenie Boca este urmărită pe un fundal al unei epoci care își schimbă coordonatele. Și tocmai aceste cutremure, care-și trimit undele peste tot ating și viața celui la care azi se închină poporul român.
Cine a fost, de fapt, Arsenie Boca? Iată întrebarea la care volumul își propună să răspundă. Să răspundă cât mai cinstit, neînclinând balanța nici spre sfințenia lui, dar nici spre negarea ei. Ba în fond, la final, după ce devorezi paginile una după alta, aproape că înțelegi de ce această extraordinară personalitate a unui preot din Ardeal a ajuns să fie considerată sfințenie.
Zian Boca, cel care avea să devină marele Arsenie Boca, s-a născut, în 1910, pe 29 septembrie, într-un sat din Hunedoara, un sat ardelean din Imperiu, într-o familie care avea să se destrame… Iată, „Sfântul Ardealului” s-a născut într-o familie ai cărui părinți aveau să divorțeze când el era copil, băiatul fiind încredințat tatălui, cu care, de altfel, a avut o relație specială și căruia i-a rămas recunoscător în mod straniu pentru o bătaie primită în copilărie, pentru că l-a învățat să nu mai piardă timpul. Și toată viața a fost preocupat să nu piardă timpul. Cumva neiubit în copilărie sau mai degrabă însingurat, Zian este un elev excelent. Care, la 12 ani, descoperă moartea… tatăl lui moare de tuberculoză, iar el rămâne și mai singur și „copleșit de nesiguranță, teamă și singurătate”, scrie Tatiana Niculescu.
La 15 ani îl citește pe Kant, iar în anii care urmează e tot mai însetat să afle, să citească, să descopere… Termină liceul ca șef de promoție și una din principalele lui preocupări, care de altfel îi va rămâne toată viața, este educarea voinței. Pentru că nu are bani să urmeze școala de pilotaj de la Cotroceni, așa cum visa la vârsta adolescenței, va alege teologia, pentru că mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, oferă burse studenților săraci. Așa începe traseul lui înspre inima creștinismului, cu o bursă la Teologie, la Facultatea din Sibiu.
Psihologul Arsenie Boca
Lucru de care se vorbește mai rar, se pare că Zian era preocupat și cumva a rămas și mai târziu, de cărțile de popularizare a ocultismului și de tot ceea ce înseamnă cercetarea spiritului și psihologie. Cartea Tatianei Niculescu accentuează destul de mult această latură de extraordinar psiholog, care fascina și îi vrăjea pe oamenii din jur și care, pare-se ar fi putut fi confundată cu o formă de sfințenie sau forță mistică. Cert este că această putere, Zian, între timp tuns în monahism cu numele Arsenie, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, chiar o avea. O putere de fascinație cu totul ieșită din comun, educată și cu multe lucrări ai maeștrilor spiritualismului – practica meditația, postul sever, rugăciunea inimii –, educată apoi și în perioada în care mitropolitul îl trimite la Muntele Athos, toate astea l-au transformat într-un personaj cu totul aparte, la care mulțimile veneau fascinate. Lucru care, o vreme, i-a convenit bisericii, pentru că îi întărea puterea în Ardeal – de altfel, se pare că mitropolitul de-asta i-a și tolerat unele lucruri și i-a dat derogare să poarte haine albe, acelea în care este de obicei reprodus astăzi pe iconițe.
Biografia Tatianei Niculescu îi urmărește mai departe traseul sinuos. Îngerul în haine albe de la Sâmbăta, care a făcut studii de pictură, se va muta la Prislop, un loc aproape părăsit. Toate detaliile despre ceea ce se întâmpla, de fapt, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, personaje fascinante, le veți găsi superb descrise în volum. Cert este că Arsenie pleacă… La Sâmbăta viața monahală era mult în declin. Însă nu pleacă singur. În mod ciudat îi intră în viață o femeie… O femeie despre care se vorbește mai puțin. Julieta. Devenită mai târziu maica Zamfira. Un personaj de care viața lui va fi puternic legată.
Această tânără Julieta ajunge la el la mănăstire, în urma unei depresii amoroase de care el încearcă s-o vindece, ba chiar îi caută și iubitul, student la teologie, ca să-l convingă s-o ia de soție. Însă acesta refuză. Iar Julieta, care are mai multe tentative de suicid, va rămâne lângă Arsenie și-l va însoți de-acum toată viața, rolul ei rămânând adesea incert.
La Prislop, Arsenie face o mănăstire de călugărițe, iar Zamfira va fi stareță. O vreme lucrurile decurg bine. Se întemeiază o adevărată comunitate monahală și intelectuală. Arsenie își întărește cumva statul de sfânt. Vin oameni la el din toată țara și pleacă vindecați. Dar… mănăstirea nu e departe de intrigile politice, comunismul și legionarismul dau buzna în viața mănăstirească, Arsenie va fi arestat, va petrece luni întregi la Canal, însă fără ca mărturiile lui să trădeze o mare suferință.
A fost sau n-a fost un sfânt?
De aici datează unul dintre acele episoade celebre, relatate în toate biografiile lui, și anume faptul că deși era arestat la canal, a participat în același timp la înmormântarea mamei lui. Iată cum relatează Tatiana Niculescu acest episod: „Mai târziu va povesti că, aflat în colonia de muncă, ar fi presimțit moartea mamei lui, Creștina, și că se zvonise că a evadat, iar paznicii l-au căutat ca „să se convingă dacă e adevărat sau nu”. În realitate el nu evadase…, ci a fost găsit într-o stare vecină cu catalepsia. Dă astfel de înțeles că ar fi experimentat fenomenul cunoscut sub numele de bilocație: se afla în tabăra de muncă și, în același timp, ar fi fost prezent și la înmormântarea mamei sale”. Și citind asta nu poți să nu te întrebi: cum să nu-l bănuiești de sfințenie pe un om care reușește un asemenea lucru? Ce forță extraordinară îl susținea, dacă nu Dumnezeu? Chiar dacă, mai târziu, preoți cunoscuți precum Ioanichie Bălan și Arsenie Papacioc i-ar fi pus la îndoială sfințenia…
E-adevărat că Arsenie nu s-a comportat toată viața ca un sfânt și nu a dus tocmai o existență de sfânt. În a doua parte a vieții, obligat să plece de la mănăstire și retrăgându-i-se dreptul de a mai sluji – mașinațiunile politicii epocii și ale Securității –, Arsenie Boca va locui alături de Julieta (maica Zamfira) și ea izgonită de la Prislop. Tatiana Niculescu atașează în carte câteva fotografii cu ei doi într-o excursie la munte, la Babele, cu un altfel de Arsenie Boca. O imagine pe care credincioșii care merg la Prislop n-are recunoaște-o în veci: un chip de actor american, cu mustață și șapcă pe-o ureche, îmbrăcat în pantaloni scurți, șosete albe și un pulover deschis la culoare și fular legat șic la gât. Departe, foarte departe de celebra imagine cu el în haina lungă, albă, și chipul cu barbă lungă…
Chinuit și urmărit de Securitate în acești ani, până la sfârșitul vieții – au existat, se pare, și zvonuri că l-ar fi iradiat soții Ceaușescu, cărora, apropo, le-ar fi prezis că vor muri la zi mare(!) – Arsenie Boca este surprins de Tatiana Niculescu în anii din urmă ca un bătrân trist, care se plimbă pe străzi, care nici nu mai merge la biserică, dar care mai vindecă oameni din când în când și pictează. Episodul cu pictura bisericii de la Drăgănescu este excelent construit în volum, deopotrivă cu toate interpretările pe care le dă picturii lui atipice.
Finalul volumului rămâne o superbă invitație… la descoperire. Și am să-l redau în toată frumusețea lui: „Minunea are însă un preț: cel mai cunoscut nume al României contemporane rămâne, pentru zeci de mii de pelerini care i se închină, numele unui mare necunoscut. Nu pot decât să sper că, pe drumul spre Prislop, unii dintre ei vor descoperi în această carte un om la fel de fascinant ca necunoscutul pe care-l venerează.”
sursa foto: arhiva CNSAS / Pagina de Facebook Vlad Mixich
