Note despre vitalitatea cinema-ului francez - Ziarul Metropolis

Desfăşurată sub inspiratul îndemn „Fiţi realişti, cereţi imposibilul”, cea de-a 22 ediţie a Festivalului Filmului Francez (FFF) a reflectat şi reconfirmat vitalitatea extraordinară a cinema-ului din Franţa, printr-o selecţie în care tinerii regizori au fost puşi alături de nume consacrate din trecut şi din prezent.

Un articol de Ionuţ Mareş|2 mai 2018

La fel ca în ultimii ani, Competiția a fost dedicată regizorilor aflați la primul sau al doilea film, iar titlul câștigător – ales doar prin votul publicului – primește un sprijin financiar pentru a fi distribuit și în cinematografele din România. Decizia de a aduce în secțiunea competițională filme ale unor cineaști aflați la început de drum oferă șansa de a descoperi cinema-ul francez tânăr, care lipsește aproape complet din distribuția în săli și din selecția festivalurilor importante din România.

Și pentru că în Franța se produc în fiecare an peste 300 de lungmetraje, din care câteva zeci sunt debuturi, selecția FFF, de care s-a ocupat în acest an Lucie Guérin, responsabilă de Audiovizual în cadrul Institutului Francez, şi-a permis să reflecte diversitatea unică a celei mai mari cinematografii din Europa.

Din cele șase titluri din competiție, am reușit să văd trei, fiecare de o originalitate frapantă: „En attendant les hirondelles” („În aşteptarea rândunelelor”), primul film al regizorului de origine algeriană Karim Moussaoui; „Le semeur” („Seminţe”), debutul cineastei Marine Francen; și „Pour le réconfort” („Confort şi consolare”), debutul în lungmetraj al lui Vincent Macaigne, cunoscut ca regizor de teatru și actor. Marine Francen și Vincent Macaigne au fost, de altfel, prezenți la București pentru discuții cu publicul.

Prezentat anul trecut în premieră mondială în secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes, „En attendant les hirondelles”, de Karim Moussaoui, este construit, narativ, din intersectarea aparent întâmplătoare a trei povești cu încărcătură morală din Algeria prezentului, care dau senzația unei legături nevăzute între destine care și-ar urma cursul obișnuit și dacă nu ar fi o cameră de filmat care să le înregistreze.

Nimic inedit până aici, doar că tânărul regizor dejoacă așteptările și, în locul unei tratări realist-documentare la care ar fi putut îndemna temele și peisajul, oferă un film transgresiv, cu unele ruperi de ritm neașteptate (inclusiv muzicale), cu mult subtext și cu o energie debordantă. Un film revigorant despre cum trecutul învăluie și influențează prezentul şi despre ciocnirea dintre tradiţie şi modernitate în Algeria. Un film care anunță un autor talentat.

În „La semeur”, prezentat în 2017 în secțiunea Noi regizori a Festivalului de la San Sebastian, Marine Francen transformă o premisă narativă comic-extravagantă într-o credibilă dramă despre iubire. În Franța anului 1852, toți bărbații dintr-un sat cvasi-izolat sunt arestați în cadrul unei represiuni generale a armatei lui Napoleon Bonaparte împotriva rezistenței republicanilor. Tinerele din sat fac jurământul ca primul bărbat care ar ajunge în sat să fie „împărțit” între ele.

Folosind un format strâns al cadrelor, pentru a izola personajele de peisajul redat într-o lumină strălucitoare, Marine Francen își construiește filmul – un film de epocă minimalist – pe conflictul tot mai puternic dintre tensiunea sexuală mocnită a femeilor, în special a celor tinere, și iubirea sinceră și pasională dintre una dintre fete și un bărbat care ajunge în sat. Un echilibru elegant între comedie și tragedie.

Inclus în 2017 în selecția ACID (Association du Cinéma Indépendant pour sa Diffusion) de la Cannes, „Pour le réconfort”, de Vincent Macaigne, mizează pe o serie de conflicte cu rădăcini sociale pentru a reflecta ceva din tensiunea Franței momentului. Bazat pe un atelier de actorie susținut de Vincent Macaigne, acest film mic, independent și intimist este o revelație.

După lungi șederi în străinătate, Pascal și Pauline, frate și soră, se întorc la somptuoasa proprietate moștenită de la părinți, pe care sunt nevoiți acum să o vândă pentru că și-au cam cheltuit veniturile pe călătorii. Reîntâlnindu-și prieteni din copilărie, nu trece mult timp până când intră în conflict cu aceștia, din cauza diferențelor de statut social și financiar: Pascal și Pauline sunt urmașii unei familii înstărite, în timp ce prietenii lor muncesc din greu pentru a-și câștiga existența.

Însă nimic ostentativ în tratarea lui Vincent Macaigne. Și asta pentru că, pe de o parte, jocul excepțional al actorilor, filmați în cadre strânse care exclud peisajul și redau intensitatea trăirilor, și credibilitatea dialogurilor conferă realism personajelor și situațiilor în care sunt puse. Pe de altă parte, Vincent Macaigne, care a scris și scenariul (dezvoltat împreună cu actorii), relativizează discret poziția fiecărui personaj: Pascal și în special Pauline sunt la rândul lor în conflict și au propriile insatisfacții şi suferinţe existențiale, iar prietenii lor nu sunt lipsiți de un oarecare ridicol în invidia lor față de cei doi. „Pour le réconfort” este și portretul unei generații, dar și o meditație asupra Franței.

Celelalte trei filme din competiție, ratate de mine, au fost: „Comme des garçons” („Echipa de fete”), de Julien Hallard; „Patients” („Pacienţii”), de Mehdi Idir şi Grand Corps Malade; și „Si tu voyais son cour” („Dacă i-ai vedea inima”), de Joan Chemla.

Succese de festival

Secțiunea Panorama a fost concepută pentru a arăta unele din filmele franceze foarte noi cu succes la critică și în festivaluri, realizate în special de autori consacrați. Recompensat cu Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Berlin în 2017, „Félicité” (foto sus), al regizorului franco-senegalez Alain Gomis, este o foarte reuşită melodramă poetică şi cu frumoase momente muzicale, extrem de liberă în realizare. În „La villa” („Casa de la malul mării”), care a concurat anul trecut pentru Leul de Aur la Veneția, Robert Guédiguian face portretul tandru și empatic a doi frați și o soră, toți la vârsta a doua, reuniți la vila tatălui lor bolnav, într-un mic golf de lângă Marsilia. Amintirile încep să iasă la suprafață, amestecându-se cu transformările sociale din prezent (venirea imigranților; dispariția vechilor vile personale și înlocuirea lor cu complexe turistice).

Construit aproape în totalitate din flashback-uri, „Un vie violente” („O viață violentă”), regizat de Thierry de Peretti și inclus anul trecut în secțiunea Săptămâna Criticii a Festivalului de la Cannes, este un solid film politic, care pătrunde în lumea mai puțin redată pe ecran a luptătorilor pentru independență din Corsica. Filmul este portretul complex al unui tânăr care, în anii `90, trece de la viața sa burgheză la activismul politic riscant (filmul va fi adus şi în cinematografele din România de Independenţa, începând cu 10 august).

În „Madame Hyde”, de Serge Bozon, Isabelle Huppert (premiată în 2017 la Locarno pentru acest rol) interpretează o timidă profesoară de fizică, umilită de liceeni. Viața sa se schimbă, iar odată cu ea și stilul filmului, după ce se electrocutează în timpul unui experiment de laborator, iar o energie misterioasă pune stăpânire pe ea. Un film excentric, care sub forma unei comedii trăsnite lansează o serie de idei cât se poate de serioase despre transmiterea educației și apropierea dintre oameni.

În Panorama au mai putut fi văzute „De toutes mes forces” („Din toate puterile mele”), de Chad Chenouga, animația „Ivan Tsarévitch et la princesse changeante” („Ivan Țarevici și prințesa scchimbătoare”), a celebrului cineast Michel Ocelot, și „Jusqu’à la garde” („Custodie”), de Xavier Legrand, un film premiat anul trecut pentru regie la Veneția (și care va fi distribuit de Independența Film și în cinematografele de la noi începând cu 18 mai).

Recuperări de filme clasice

Tradiționala secțiune Săptămâna Cahiers du Cinema, realizată împreună cu celebra revistă franceză de film și curatoriată și prezentată pentru al patrulea an la rând de criticul Joachim Lepastier, s-a axat în acest an pe legăturile dintre teatru și film și a cuprins cinci titluri, din perioade diferite: „Pour le réconfort” (2017), de Vincent Macaigne (inclus și în Competiție); „Barbara” (2017), de Mathieu Amalric; „Apnée” (2016), de Jean-Christophe Meurisse; „L’esquive” (2003), de Abdellatif Kechiche; și „La bande des quatre” (1988), de Jacques Rivette.

În „Barbara”, Mathieu Amalric, din nou în dublă postură, de regizor şi de actor, interpretează un regizor care lucrează la un film biografic despre celebra cântăreaţă Barbara. Actriţa care o joacă pe Barbara în filmul din film este interpretată de Jeanne Balibar, premiată de altfel cu un Cesar pentru rolul său extraordinar. Impresionante la acest nou film al lui Amalric sunt trecerile aproape imperceptibile dintr-o ramă în alta, intrările şi ieşirile din filmul din film. Într-atât de mult se şterg sau se contopesc graniţele dintre ele, încât până şi protagonista din „Barbara” pare a se identifica până la indistincţie cu personajul legendar pe care trebuie să îl încarneze, la fel cum regizorul este, evident, un alter ego al lui Amalric. Un fascinant joc de oglinzi.

Am ratat „Apnée” şi nu am mai ajuns să revăd „L’esquive”, deşi mi-ar fi plăcut, pentru că rămâne unul din cele mai captivante şi mai reuşite filme ale lui Abdellatif Kechiche. Am recuperat, în schimb, „La bande des quatre”, un film de peste două ore şi jumătate care era o restanţă personală din filmografia lui Jacques Rivette, fost critic devenit cineast (şi plecat dintre noi în 2016). Un film antispectacular şi solicitant (ca toate ale lui Rivette) despre cum existenţa unor tinere actriţe de teatru aspirante este perturbată de câteva evenimente (nevăzute) care au loc în „viaţa reală” din jurul lor.

Două recuperări ale unor filme clasice mi-a permis şi mini-secţiunea Focus Mai 68, cu două titluri care tratează celebrele revolte de acum 50 de ani: „Milou en mai” (1990), o satiră savuroasă a cunoscutului regizor Louis Malle, şi „Le fond de l’air est rouge”, remarcabilul documentar experimental, varianta updatată din anii `90, al lui Chris Marker.

Film-eseu de trei ore construit din imagini de arhivă cu tulburările istorice din mai multe ţări, în special din anii `60 şi `70, „Le fond de l’air est rouge”, prin asocierile sale spectaculoase de idei redate printr-un montaj neconvenţional, devine un exerciţiu de memorie vizuală care pare a da sens şi a trasa o conexiune între evenimente altfel disparate: istoria celor două decenii a fost (şi) istoria unor transformări sociale şi politice anti-sistem fără precedent şi irepetabile. O istorie violentă, pe alocuri sângeroasă, a cărei reflectare în imagini este deopotrivă fascinantă şi tulburătoare.