Festivalul Comediei Româneşti este în plină desfăşurare. Ediţia a XIX-a. A început pe 21 mai şi se sfârşeşte pe 29. Joi, 26 mai, de la orele 18.30, în galeria Horaţiu de pe Strada Smârdan, numărul 37, a avut loc o întâmplare specială.
Un articol de Andrei Crăciun|28 mai 2016
Aici, în această galerie-atelier, în care putem admira talentul dumisale şi în arta grafică, marele nostru actor Horaţiu Mălăele are o întâlnire cu publicul. Amifitrionează George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, şi criticul de teatru Marina Constantinescu.
E mică Galeria. Încap douăzeci de oameni, dar doar dacă se înghesuie puţin. E plin. Sunt oameni şi în stradă, în chiar Centrul Vechi al Bucureştilor. Pe la mese, de asemenea plin. Muşteriii, mulţi turişti străini, beau bere şi alte băuturi alcoolice. Nu le pasă. Bucureşteni de-ai noştri trec grăbiţi, lăsând în urmă un damf de sudoare, kebab şi covrigei proaspeţi. A venit vara în capitală.
Am venit mai devreme, aşa că nu-mi rămâne decât să aştept. Trec şi vestitorii Festivalului: o coloană deschisă de un băiat care se joacă de-a boxerul, tot sare şi loveşte mănuşă de mănuşă, în spatele lui o fată în tutu se laudă cu un nas roşu, de clovn, pe care îl tot apasă ca să facă un zgomot. Fel de fel. Adunarea e încheiată de doi tineri îmbrăcaţi cu totul în clovni, cu peruci în culori tari. Ei strică Hai la FestCo! Hai la FestCo! Hai! Hai! Mesenii se uită la ei şi dau din umeri. Un asiatic îi pozează şi, pozându-i, râde de ei. Trece timpul.
În incintă, se dezbate slaba prestaţie a echipei noastre naţionale de fotbal, care tocmai a remizat (aseară) în compania puternicei selecţionate din Republica Democrată Congo (scor 1-1), într-un amical desfăşurat în Italia. România pregăteşte astfel participarea la turneul final al Campionatului European (care se va desfăşura în Franţa, în luna iunie).
Dar iată că se fac orele 18.30. Punctualitate. Se declară deschise lucrările serii. George Mihăiţă îi face o laudatio lui Horaţiu Mălăele pornind de la constatarea maestrului Radu Beligan că atunci când nu este excepţional, Horăţelu (aşa îi spune Mihăiţă lui Mălăele) este genial. Emilia Popescu îl combate pe George Mihăiţă replicând că nu e neapărat replica lui Beligan, că au mai spus-o şi alţii. Directorul de la Comedie râde şi precizează că se află, iată, în public şi partenere mai vechi ale lui Horaţiu, care îl ştiu bine pe actor.
În continuare, Mihăiţă ne prezintă trofeul FestCo: un zâmbet bătut în piroane. E creaţia lui Horaţiu Mălăele. O doamnă din public are o constatare: foarte interesant.
Mai departe, Mihăiţă îi creionează un portret în tuşe calde actorului, dar şi regizorului Mălăele. Se menţionează, pe parcursul serii, neuitatele săptămâni Horaţiu Mălăele, un mare succes de public, la Comedie, capacitatea de a termina într-o oră ce alţii fac în patru sau chiar cinci ore, încrederea celor din echipă că Horaţiu Mălăele ştie întotdeauna ce vrea. George Mihăiţă spune că ştie că nu prea credem (însă ar fi cazul să credem) că în cazul lui Horăţelu vorbim deja de rafinament regizoral. Mihăiţă insistă pentru o întâlnire prietenească, arătându-ne un tablou cu o explozie de puncte, linii şi culori, fără forme uşor de recunoscut. Acela este autoportretul lui Horaţiu, spune directorul. Mălăele surâde şi spune Mă veţi înţelege mai bine acum.
Marina Constantinescu îl elogiază şi ea pe Horaţiu Mălăele, într-un discurs care ar trebui redat integral, o odă cum puţine se mai ridică astăzi, chiar şi în teatrul românesc (în linii mari, s-au evocat prietenii vechi, spectacole de altădată, întâlniri decisive, dar şi fiecare nuanţă, fiecare vibraţie, căutarea continuă, căutarea profundă, sensul cuvintelor, prelungirea cuvintelor pe scenă, neliniştea lumii, diferite forme de exprimare a interiorului, valenţele creatoare, ludicul şi fabulosul, prelungirea fiinţei, valenţe care definesc o personalitate, privilegiul de a descoperi aceste valenţe, încercarea de a exista altfel pe acest pământ, trăirea oamenilor de teatru unul lângă celălalt, provocarea tăcerilor dintr-un actor să rămână tăceri sau să aibă curajul să ţâşnească, etc., etc.). Criticul s-a arătat încântat, totodată, şi de spectacolul La Pulce (regizat de Mălăele la Comedie). George Mihăiţă a făcut o confesiune: criticul i-a spus că ar vrea să selecţioneze acest spectacol în Festivalul Naţional de Teatru, al cărui selecţioner este. Marina Constantinescu i-a temperat entuziasmul – nu a definitivat lista. Apoi, s-a adus vorba de poetul Emil Brumaru, deopotrivă admirat de oamenii de teatru. Mălăele a spus că nu ar vrea să tulbure cu necuvintele sale poezia brumariană.
Altfel, Mălăele a luat act de cele spuse despre domnia sa, ne-a dat bună-după-amiaza şi s-a declarat impresionat (Am rămas trăsnit!), afişând regretul că nu şi-a chemat şi duşmanii să asculte asemenea cuvinte frumoase. Actorul, născut la Târgu-Jiu, a evocat un proverb oltenesc (Pe fraier nu trebuie să îl cauţi, că vine singur) şi a făcut glume cu Bill Clinton şi Monica Lewinsky. A mărturisit că se simte ca la un examen autobiografic şi şi-a amintit de prietenia cu Toma Caragiu, care la fel ca el, se declara un timid, un sfios. Ne-a spus chiar o anecdotă cu marele Toma.
Se făcea că ieşeau de la o cârciumă şi un cetăţean, nici una-nici două, intră tare în Caragiu, întrebându-l: băi, unde e Strada Popa Nan? Toma Caragiu i-a replicat astfel: Dacă nu vorbeşti frumos şi nu dai bună-ziua, eu te mint şi te rătăcesc.
În continuare, s-au recitat poezii, s-a aplaudat îndelung, a fost bine.
Finalul i-a aparţinut tot Marinei Constantinescu (venită de la mii de kilometri special pentru Horaţiu Mălăele, după cum a ţinut să precizeze George Mihăiţă). Criticul, spectator avizat de teatru, a dat glas unui text emoţionant (Luna şi Horaţiu) despre ce o leagă de actor (s-au evocat: intuiţia scenică reglată fin, structura lui e până în măduvă a unui artist de calibru, abisuri şi înălţări ale fiinţei, un tânăr slaaab, slaaab cu ochelari cu rame maaari, maaari descinzând în urbea numită Piatra-Neamţ, o tandreţe emoţionantă, hohotul de râs cât toată planeta, vibraţii tulburătoare pe scena de la Bulandra, Mălăele de neuitat, un clovn trist cu nasul roşu purtându-şi casa în spinare pe marea singurătăţii, ne-am rătăcit în buzunarele cu poveşti din sufletul nostru, cum scria copilul Horaţiu m-am legat într-un jurnal de la mare, din 1960, un tren de la Bruges la Bruxelles în care s-au cântat cântecele lui Nat King Cole, un bilet de acces în viscerele actorului, în oboseala care îl face să privească altfel etc., etc.). La sfârşit, copleşit, actorul a sărutat-o pe critic pe creştet.
Apoi, în loc de altă încheiere, George Mihăiţă a declarat deschisă sesiunea de autografe pe caietul-program al Festivalului, cu care ne-am delectat şi noi, spicuind atâtea şi atâtea rânduri şi gânduri, savurând interviurile efectuate de neobosita Gianina Corondan.
