Only God Forgives şi Heli: violenţă gratuită vs. violenţă necesară
https://www.ziarulmetropolis.ro/only-god-forgives-si-heli-violenta-gratuita-vs-violenta-necesara/

„Only God Forgives“, noul film al danezului Nicolas Winding Refn, este un act gratuit de teribilism, restanţier la capitolul scenariu, în timp ce „Heli“, pentru care mexicanul Amat Escalante a primit premiul de regie la Cannes, este un film răscolitor.

Un articol de Ionuţ Mareş|28 octombrie 2013

CRONICA DE FILM „Only God Forgives“, noul film al danezului Nicolas Winding Refn, este un act gratuit de teribilism, restanţier la capitolul scenariu, în timp ce „Heli“, pentru care mexicanul Amat Escalante a primit premiul de regie la Cannes, este un film răscolitor.

„Only God Forgives“, de Nicolas Winding Refn, şi „Heli“, de Amat Escalante, două dintre cele mai violente filme din acest an de pe Croazetă, au deschis vineri cea de-a patra ediţie a festivalului „Les films de Cannes à Bucarest”. Văzute în tandem, cele două producţii lansează, inevitabil, o discuţie despre violenţa în cinema.

În timp ce la danez violenţa este una de salon, un simplu fason („Uitaţi ce ştiu şi pot să fac!“), la mexican ea e mai degrabă o necesitate – aceea de a sugera cinematografic o parte a unei realităţi care, în Mexic, bate filmul.

În 2011, când a dat lovitura cu „Drive“, danezul Nicolas Winding Refn era un regizor deja cunoscut, chiar dacă în special printre cinefili. Numai că respectivul lungmetraj, care îl avea în rolul principal pe Ryan Gosling şi care i-a adus premiul pentru regie la Cannes, l-a făcut cu adevărat celebru la nivel mondial. Iar „Drive” a devenit astfel un film cult, chiar dacă şi alte lungmetraje ale sale, cum ar fi „Fear X”, „Bronson”, „Valhalla Rising” sau trilogia „Pusher”, îşi câştigaseră destui fani.

only god forgives

Ryan Gosling are rolul principal în filmul „Only God Forgives“

De aceea, era destul de greu pentru Refn să menţină acelaşi nivel. Iar aşteptările erau mari, mai ales că Ryan Gosling joacă şi în noul film, „Only God Forgives”, prezentat în luna mai în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes.

Filmat la Bangkok, în Thailanda, „Only God Forgives” este un exerciţiu de stil care, oricât de dichisit vizual l-au dorit Refn şi directorul de imagine Larry Smith, ascunde, de fapt, un gol de idei cinematografice memorabile (iar juriul de la Cannes l-a ocolit la premii, pe bună dreptate).

Problema acestui film care se inspiră din (şi nu parodiază) producţiile sângeroase de serie B (în principal asiatice) este amestecul între un scenariu întins ca o peltea, o seriozitate care frizează uneori umorul involuntar şi o repetitivitate plictisitoare a încadraturilor (personajele ocupă obsedant centrul fiecărui cadru).

Vizual, filmul lui Refn funcţionează ca producţiile 3D: la început, imaginea (în acest caz culorile obţinute din lumini artificiale – roşu, albastru, verde, auriu) îţi fură ochiul, însă pe măsură ce privirea se obişnuieşte cu noua convenţie, mintea începe să-şi dorească şi altceva care s-o stimuleze.

Only God Forgives – violenţa îşi ratează ţintele

Şi tocmai acest „altceva” îi lipseşte filmului – capacitatea de a surprinde. Iar pentru asta nu este suficient personajul total atipic interpretat de Kristin Scott Thomas (Dacă, în „Drive”, Ryan Gosling era proaspăt şi avea un aer cool, aici nu mai este decât o umbră palidă).

Inserată undeva după jumătatea filmului, metafora ochiului tăiat, pe verticală şi nu pe orizontală, ca în „Câinele andaluz”, ar fi putut aduce o libertate a asociaţiilor suprarealiste, aşa cum se întâmplă la Bunuel. Caz în care filmul ar fi fost, poate, salvat. Numai că Refn ţine până la final de „poveste”, de tentativa firavă de construcţie narativă – un dealer de droguri (Gosling), proprietar al unei săli de box thailandez, îşi pierde fratele, ucis, iar posesiva lor mamă (Scott Thomas) îi cere să răzbune crima.

Violenţa din Only God Forgives este una banalizată – nici chestionată parodic, nici asumată realist. Inflaţia de acte sângeroase, o constantă a filmelor lui Refn, îşi ratează ţintele, chiar şi pe aceea de a şoca.

Gratuitatea din „Only Gord Forgives” este cu atât mai flagrantă cu cât este pusă în contrast cu violenţa din „Heli”, în regia lui Amat Escalande, un cineast care provine dintr-o ţară, Mexic, unde războiul drogurilor face zilnic victime, destabilizând întreaga societate.

Filmul a primit premiul pentru regie la Cannes, acelaşi trofeu pe care, în 2012, îl câştiga, pentru „Post Tenebras Lux”, Carlos Reygadas, un alt cineast mexican, susţinător şi unul dintre producătorii lui Escalante.

Un tânăr, Heli, lucrează într-o uzină auto şi locuieşte cu soţia, cu bebeluşul lor, cu tatăl şi cu o soră în vârstă de 12 ani. Aceasta din urmă are un prieten cu câţiva ani mai mare, cadet în trupele speciale de poliţie. Din dorinţa de a fugi cu „iubita” lui, cadetul sustrage droguri de la traficanţi şi le ascunde în casa fetei, implicându-i pe Heli şi pe familia sa într-o lume care nu lasă loc de speranţă.

Printr-o regie care mizează mai mult pe puterea de sugestie, Amat Escalante îşi începe filmul cu o secvenţă şoc (un tânăr este spânzurat de traficanţi de un pod), după care ne introduce, pe îndelete, în familia lui Heli, pregătind terenul pentru a doua parte, când declanşează sarabanda violenţei aparent implacabile şi cu urmări pe termen lung.

Citiţi şi: Cannes-ul se mută pentru o săptămână la Bucureşti

„Heli” nu „loveşte” atât prin cele câteva acte violente explicite (care nu sunt neapărat şi cele mai sângeroase posibile, date fiind decapitările periodice din Mexic), cât prin sugestia lipsei de speranţă, prin ideea că viitorul tinerilor (şi, extrapolând, al unei ţări) este determinat de un flagel scăpat de sub control.

Escalante lucrează la scară mică – îi este suficientă povestea unei singure familii pentru a propune o naraţiune universală despre destine frânte înainte de vreme.

Cineastul mexican evită deopotrivă melodrama, senzaţionalismul sau eroismul, dedramatizând cât mai mult posibil un fir narativ cu potenţial exploziv. Camera de filmat este mai degrabă un martor neimplicat, ce nu face decât să înregistreze un fenomen care pare că există de-o veşnicie şi că va mai dura la fel de mult.

„Only God Forgives” şi „Heli” vor intra în noiembrie şi în circuitul cinematografelor, primul fiind distribuit de Independenţa Film, iar al doilea – de Asociaţia Culturală Macondo.

Dacă v-a plăcut articolul, urmăriţi-ne şi pe Facebook!

INFO

Heli (Mexic, 2013)

Regia: Amat Escalante

Cu: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda González

Rating: ●●●●○

……………………………………………………………………………………………………………..

Only God Forgives (Franţa, SUA, Thailanda 2013)

Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Ryan Gosling, Kristin Scott Thomas, Vithaya Pansringarm

Rating: ●●○○○

Ionuţ Mareş, autorul cronicilor,

este şi colaborator al blogului
de film şi cultură cinematografică

Marele Ecran

Foto din Only God Forgives şi Heli – capturi film

29
/10
/20

PORTRET Cunoscuta regizoare japoneză Naomi Kawase, o obişnuită a Festivalului de la Cannes, va susţine sâmbătă, de la ora 17.00, un masterclass online pentru publicul din România, în cadrul "Les Films de Cannes à Bucarest", unde este invitat special. Prilej de a vă propune un scurt portret al acestei cineaste inclasabile.

28
/10
/20

CRONICĂ DE FILM „Mia își ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, este o comedie care vorbește despre feminitate și are ca protagonistă o tânără actriță, jucată de Ioana Bugarin.

23
/10
/20

„Desigur, cel mai important în perioada aceasta este să fim sănătoși și să facem ca lucrurile să continue să meargă cât de cât într-o normalitate, de la școală și familiile noastre și până la joburi – care sunt în pericol, în special cele ale free-lancerilor din domeniul cultural și al organizării de evenimente. Altfel însă, e important și să încercăm să ne păstrăm pe cât se poate obiceiurile din viața noastră de dinainte – inclusiv cele care nu sunt necesare supraviețuirii imediate, cum sunt cele culturale în general și un festival de film în particular. Căci da, nu se oprea lumea în loc dacă nu organizam noi ediția a 11-a a Les Films de Cannes à Bucarest – însă ne-am încăpățânat tocmai pentru fărâma de normalitate pe care continuarea acestei tradiții o aduce în viața noastră” spune Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului.

22
/10
/20

Săptămâna aceasta, marele regizor, scenarist și actor Nikita Mihalkov, laureat al premiului Oscar, a împlinit 75 de ani, iar TVR 2 îl aniversează programând două dintre filmele sale reprezentative. Bărbierul din Siberia”, cu Julia Ormond, Oleg Menşikov şi Richard Harris – sâmbătă, la Filmul săptămânii şi Ochi negri (OCI CIORNIE), cu inegalabilul actor Marcello Mastroianni - duminică, la Filmul de Artă.

21
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam), „Copii pierduţi pe plajă” (2020) este debutul în lungmetrajul documentar al tinerei regizoare Alina Manolache şi încearcă să facă un portret al generaţiei de 30 ani, născută imediat după Revoluţie.

20
/10
/20

Mai sunt doar câteva zile până la startul celei de-a 11-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest ce va avea loc între 23 octombrie și 1 noiembrie. Timp de zece zile spectatorii vor putea vedea cele mai noi titluri de la Cannes 2020 și din selecția celor mai importante festivaluri de film din lume la drive-in dar și outdoor.

19
/10
/20

„Spiral/ Spirala”, primul lungmetraj al regizoarei clujene Cecília Felméri, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competition 1-2 la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.

19
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest" (23 octombrie - 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.