CRONICĂ DE FILM „Perfect sănătos”, noul film de ficţiune regizat de Anca Damian, scris împreună cu Lia Bugnar şi avându-l în rolul principal pe Anghel Damian, este un fals thriller care începe convingător, dar care îşi pierde din credibilitate pe parcurs, fără a fi lipsit de calităţi (printre care imaginea desaturată a lui Oleg Mutu).
Un articol de Ionuţ Mareş|13 septembrie 2017
În autobuzul care îl transportă, pe pistă, de la avion spre terminalul de sosiri al aeroportului, camera de filmat surprinde de aproape chipul trist-impasibil al unui tânăr (Anghel Damian). După mai multe secunde, care nu permit publicului să intuiască pe deplin starea personajului, dar care sugerează că el va fi protagonistul, pe obraz se prelinge discret o lacrimă (un artificiu clasic), după care aparatul se îndepărtează uşor, arătând, pentru scurt timp, şi alţi pasageri.
Nu este singura lacrimă pe care tânărul avocat Andrei o varsă în „Perfect sănătos”, noul lungmetraj de ficţiune al Ancăi Damian, scris împreună cu Lia Bugnar după o întâmplare reală din viaţa regizoarei (decesul tatălui). Şi asta pentru că avem de-a face cu un film (şi) despre doliu: Andrei vine din Bucureşti în Cluj-Napoca pentru a lua parte la înmormântarea tatălui, Toma (Vlad Ivanov), judecător de succes, a cărui moarte aparent suspectă – o căzătură neaşteptată pe scările de lemn ale unui restaurant, în timpul unei petreceri a mai multor avocaţi şi magistraţi importanţi – nu îi dă pace.
Aşa că cele două-trei zile pe care Andrei le petrece în oraşul în care locuia Toma alături de o frumoasă femeie misterioasă, mai tânără (revelaţia Cristina Florea), crupier, se transformă într-o investigaţie neoficială pe care tânărul o desfăşoară pe cont propriu, aproape convins că e ceva dubios în moartea tatălui, pe care, de altfel, începe să îşi dea seama că îl ştia destul de puţin.
Merge de două ori la un procuror (Adrian Titieni), o caută pe doctoriţa (Ioana Flora) care i-a dat lui Toma verdictul de „perfect sănătos” la un recent control, discută cu patronul restaurantului (Alin Florea) şi se întâlneşte întâmplător la gară cu o fostă iubită, Ioana (Olimpia Melinte), acum regizoare şi mamă a unui băieţel, pe care apoi o vizitează de două ori şi în apartamentul său – suspectând o posibilă legătură afectivă a tinerei cu Toma.
Dar, mai ales, încearcă să îşi dea seama cine este femeia cu care alesese să trăiască tatăl său – Toma este arătat doar în câteva momente, aparent ca proiecţii imaginare ale fiului (deşi regia Ancăi Damian păstrează o uşoară ambiguitate în acest caz), dar şi într-o înregistrare video făcută de Ioana pentru un potenţial documentar.
Acest schelet narativ de film-anchetă care rămâne, intenţionat, doar ca promisiune este dublat la nivelul imaginii şi al coloanei sonore de câteva elemente care îl apropie, vag, de un thriller: în momentele pe care le petrece singur în casa impunătoare a tatălui, Andrei pare urmărit de o prezenţă invizibilă – fapt sugerat atât prin sunete misterioase, cât şi prin mişcarea lentă, dar neliniştitoare, a camerei de filmat.
Este modul prin care Anca Damian permite spectatorului să aibă, pentru scurt timp, acces la starea interioară, de tulburare, a protagonistului care, altfel, rămâne un personaj opac, interpretat monocrom de Anghel Damian. Sunt şi printre cele mai reuşite momente, nu atât pentru că dinamizează puţin ritmul asumat lent al filmului, aducând totodată o doză de mister, cât mai ales pentru că sparg monotonia unui scenariu construit doar din interacţiunile statice şi dialogurile uşor artificiale (şi, pe alocuri, repetitive) ale lui Andrei cu personajele din jur, în încercarea de a desluşi ce s-a întâmplat cu tatăl său şi de a se împăca, astfel, cu gândul morţii acestuia.
Dacă în prima parte filmul convinge sau cel puţin stârneşte interesul prin pistele narative pe care le lansează, prin personajele pe care le introduce (cel mai complex este cel jucat de Cristina Florea) şi prin imaginea rece, în culori desaturate, în tonuri cenuşii şi pliată pe atmosfera generală de tristeţe şi de doliu, semnată de Oleg Mutu, înspre final credibilitatea întregii structuri scade.
Asta şi pentru că, după ce pare abandonată sau uitată, ancheta lui Andrei este reluată neconvingător – de aceea, de pildă, a doua vizită (mizanscenată la fel ca prima) pe care tânărul, care-şi amână întoarcerea cu trenul (de ce nu tot cu avionul?) la Bucureşti, o face procurorului pare redundantă. Puţin credibilă este şi o secvenţă care are loc noaptea, în cimitir: Andrei sare gardul, merge la mormântul tatălui, i se adresează cu voce tare, după care izbucneşte într-un amestec de râs şi plâns ca apogeu al stării sale de nelinişte sufletească. Neverosimilă sau mai curând melodramatică este şi ideea că, după cearta pe care au avut-o (dublată de o vizibilă şi permanentă tensiune sexuală), partenera lui Toma îl aşteaptă pe Andrei toată noaptea în gară, dormind pe scaunele de pe peron, pentru a-i spune că renunţă la orice pretenţie materială.
Astfel de artificii dramaturgice nu fac decât să împiedice, să blocheze apropierea sau empatia spectatorului faţă de personaje, în ciuda unei camere de filmat mereu atente la chipuri, pentru a surprinde eventuale emoţii exprimate prin cele mai mici grimase sau gesturi. „Perfect sănătos” degajă o rigiditate şi o răceală doar parţial convingătoare.
„Perfect sănătos” este produs şi distribuit de Aparte Film, putând fi văzut în cinematografe din 15 septembrie.
