Povestea bradului de Crăciun şi a Revelionului
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-bradului-de-craciun-si-a-revelionului/

În “Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea apariţiei acestui simbol şi cum arăta balul de revelion la curtea regelui Carol.

Un articol de Monica Andrei|23 decembrie 2014

Pe vremea Războiului de Treizeci de ani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, suedezii l-au adus în casele lor. Era neîmpodobit.

Prin 1765, Goethe, care se găsea la un prieten din Leipzig, rămâne uimit când vede în casă un brad de Crăciun. În 1840, cutuma germană este preluată simultan în Anglia şi în Franţa. În Anglia, prin hotărârea prinţului Albert, soţul reginei Victoria, se adoptă obiceiul pomului de Crăciun.
După primele ediţii ale dicţionarelor „Littré” şi „Larousse”, pe la 1850, „Pomul de Crăciun” nu este altceva decât o „ramură groasă” din brad sau de ilice, împodobită cu bomboane şi jucării pentru copii.

Lumea Parisului şi vârsta de aur a vieţii private

În secolul al XVIII-lea, Parisul era soarele ce strălucea pe cerul european, spre care se îndreptau privirile lumii europene. Şi, fără exagerare, se poate spune că toate ideile noi şi generoase, toate îndrumările culturale, de ordin literar, artistic sau ştiinţific, chiar şi moda, au pornit de pe malurile Senei spre Europa. Vârsta de aur a vieţii private în Franţa începe cu bubuiturile Revoluţiei Franceze şi continuă în secolul al XIX-lea.

Este perioada în care totul gravitează în jurul raportului: „public-privat”, iar delimitarea se face în timp ce se transformă pe scena vieţii franceze: casele, moravurile şi moda.

brad de craciun

La Paris, la sugestia prinţesei Hélène de Mecklembourg, ducesă de Orléans, şi la presiunile familiilor protestante din Alsacia şi Germania, bradul de Crăciun ajunge în casele francezilor. Modelul saloanelor ia amploare, iar aristocraţii vremii au unde să-şi etaleze costumele şi manierele. Scenă a vieţii private, casa francezului bogat este construită într-un anume fel, şi devine spaţiu de socializare prin salonul casei, în timpul iernii, pentru ca, în timpul verii, să îi ia locul grădina.

La Crăciun, brazii care se aflau în salonul din casele familiilor aristocrate franceze nu erau deosebiţi de cei pe care îi cunoaştem astăzi. Spre sfârşitul secolului, în fiecare an, se expediau atât misionarilor din Groenlanda, cât şi coloniilor din Africa pomi de Crăciun gata împodobiţi.

Pe la 1836, pe lângă bradul de Crăciun, cel mai rafinat cadou pentru copii este un mic spectacol de teatru: “Un spectacol asiatic, reprezentând un dans de coardă, simulat de mici personaje de hârtie, în care totul este pus în mişcare aparent fără nici un ajutor din afară”. Mai târziu, după modelul francez, în toată Europa până după 1900, pe lângă spectacolul de teatru din salon, darurile pentru copii urmează capriciile modei. Se propun jucării, deoarece ele reproduc realitatea: moara, păsările, păpuşile, urşii din pluş. Nu mai este nevoie de un pretext religios pentru a celebra Crăciunul în salon. Devine un timp al darurilor.

De origine catolică, revelionul se generalizează transformându-se în sărbătoare profană, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cuvântul vine din limba franceză de la “ réveillonner” şi înseamnă petrecere de Ajunul Crăciunului. În 1908, într-un ghid, „Uzanţele veacului”, se scria: „Toată lumea sărbătoreşte revelionul”.

Credincioşii sărbătoreau după liturghia de la miezul nopţii; profanii aveau obiceiul să meargă la teatru mai întâi şi, după aceea, să „reveioneze” în salon. Reuniunea familială sau amicală devine singura raţiune de a fi a sărbătorii. Multă vreme s-au păstrat în gastronomia nordicilor în meniul revelionului curcanul şi caltaboşul prăjit. Urma un fel de ciorbă de rasol, care a fost înlocuită cu un consomé cald (mâncare din legume).

Se sărbătorea Crăciunul, iar în prima zi a Anului Nou, tot omul prezenta urări mamei, tatălui, unchilor, mătuşilor. Ajunul era rezervat bunicilor şi superiorilor. Următoarele opt zile pentru veri şi alte rude prin alianţă, două săptămâni pentru intimi, şi toată luna pentru cunoştinţe. Cadourile se dădeau numai pe 1 ianuarie şi se trimiteau prin poştă. În loc de felicitări se trimiteau cărţi de vizită.

Rămân valabile doar vizitele, care se fac în nenumărate ocazii: vizite de felicitare, de condoleanţe, de digestie (în următoarele zile după un dineu sau bal, sau revelion, pentru care s-a primit invitaţie), vizite de convenienţă, vizite de rămas-bun. Urmau o serie de vizite şi cărţi de vizită răspândite, cu semnătura sau blazonul familiei. Fiecare familie avea pe lângă blazon o zi fixă pe săptămână când primea vizite. Odată cu „La Belle Époque”, lumea începe să se plictisească de ritualul „zilei fixe”. După Primul Război Mondial “jour fix”- ul cade în desuetudine” şi dispare.

Lume de poveşti la bradul de Crăciun

Tradiţia zilei fixe de primire şi a bradului de Crăciun a fost preluată şi în România. În timpul domniei regelul Carol I, personalul palatului era adunat seara pe la 5 şi se împărţeau cadouri copiilor servitorilor. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte: “În preziua Ajunului de Crăciun mergeam la Cotroceni. Împodobeam un brad înalt, iar la ceai mâncam dintr-un Baumkuchen (cozonac înalt în formă de trunchi de copac) adus din Germania. Petreceam de minune.

Veneam acasă vrăjită de toată bogăţia aceea de stele, globuri, ţurţuri de gheaţă de cristal, şiraguri de mărgele, păsări şi îngeraşi strălucitori, ce se legănau pe un fir subţire de cauciuc. Lume mică de poveşti pe care o mânuisem cu admiraţie smerită. În seara Ajunului mama se ducea la Cotroceni fără noi. Sărbătoreau cu regele, regina şi toată Curtea îşi primea darurile de Crăciun. Mama n-avea bani ca celelalte doamne şi oferea cadou acadele de zahăr ars şi borcane cu şerbet de cafea, zmeură, trandafiri. Primea de la regină cărţi frumos legate, fotografii, şi pentru noi jucării şi rochii.

Acasă împodobeam un brad mare şi repetam o scenetă surpriză pentru seara de Crăciun. Când se deschideau uşile salonului, pomul strălucea sub podoaba scânteietoare. Lumânările sfârâiau împrăştiind în casă mirosul de brad. Cântam “O, Tannenbaum”, jucam piesa, mâncam bomboane pe săturate şi mergeam culcare. În Ajun de Anul Nou bucătăreasa făcea plăcintă cu răvaşe din alea cumpărate de pe stradă. La masă se încingeau tachinăriile. Se citeau răvaşele. Fiecare prevestea ce urma să ni se întâmple în anul următor”.

Primul bal de Anul Nou

După ce devine regină a României, Elisabeta (1881-1916) a trebuit să se obişnuiască cu balurile de 1 ianuarie, cu liniştea şi singurătatea brazilor de la Sinaia, cu vizitele scurte şi sobre ale soţului contra cronometru. Balurile aveau un istoric al lor cam din vremea domnitorului Vodă Cuza.

“Sub domnia regelui Carol, primul bal se da în noaptea de Anul Nou, care nu era tocmai select, din cauză că regele Carol ţinea ca el să aibă un caracter popular, de vreme ce erau invitaţi şi furnizorii Curţii; cel de al doilea bal, însă, ce se da cam pe la jumătatea lui februarie, se limita la un număr mai restrâns de invitaţii.

La balul de 1 ianuarie participau membrii guvernului, reprezentanţi ai statelor străine, ofiţerimea garnizoanei în întregime, ce se considera gazdă, protocolul palatului fiind identic cu cel al palatului din Berlin unde uniforma avea primul pas. Suveranii îşi făceau intrarea în saloane pe la ora 10, când începea şi dansul şi jocul de cărţi, în care timp regele se întreţinea cu cei mai de seamă invitaţi, iar regina cu doamnele acestora.

La miezul nopţii se servea masa pe reprise, în sala de jos, şi coborârea la masă se făcea pe cele două scări dintre etaje, cu Suveranii în frunte, urmaţi de cortegiul strălucitor de eleganţă şi de rochii de bal şi podoabele scumpe purtate de doamne şi de distincţiunile lucitoare de pe uniforme şi fracuri; defilarea acestora pe scări era o privelişte din cele mai atrăgătoare pentru ochi, sub ploaia de lumină filtrată prin cristalele lustrelor sau lampadarelor.

Urmau reprizele celelalte, vreo trei la număr, în ordinea importanţei fiecăreia. Regele şi regina se retrăgeau cam după prima repriză, iar invitaţii petreceau până în zori, jucând cărţi, reconfortându-se la masă sau la bufet, fără invitaţii politici, senatori, deputaţi, sau înalţi dregători, care discutau politică, în aşteptarea consoartelor care nu puteau părăsi balul, având promise anume jocuri cavalerilor parteneri.

Generalul Manu, care fusese coleg de şcoală cu Regele Carol avea o ţinută respectuoasă dar degajată; Niculae Fleva avea o atitudine degajată; Petre Carp avea o atitudine aproape ireverenţioasă, Take Ionescu corectă, iar Dem. Sturza cât se poate de reverenţioasă, pentru că pupa mâna regelui, ceea ce determina şi pe ceilalţi să o facă; Marghiloman era excesiv de protocolar, cu plecăciunile bustului în unghi drept.

bal

La nicio ceremonie oficială nu veneau: Lascăr Catargiu, Eugeniu Stănescu, Gh. Panu, Theodor Rosetti, fratele domniţei Elena Cuza; Nicolae Blaremberg şi Vasile Lascăr. Bucătăria palatului era una dintre cele mai bogate şi mai suculente din câte se aflau în casele mari din Bucureşti.” (Bilciurescu, Victor – Bucureşteni de ieri şi de azi).

Anii au trecut, iar în vremea comuniştilor, Moş Crăciun a fost înlocuit cu Moş Gerilă şi fiecare împodobea bradul cum putea şi cu ce avea pe acasă. Astăzi, de sărbători, vorba unei zicale româneşti, la noi, “fiecare bordei cu alt obicei” şi mult kitsch casnic.

Sursa: Ariès, Philipe; Duby, Georges (coordonatori) – Istoria vieţii private, Volumul VII

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

29
/06
/16

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii locuitori, meserii dispărute, amintiri despre clădiri care nu mai există.

27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

17
/05
/16

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

Pagina 20 din 35« Prima...10...1819202122...30...Ultima »