RAHMANINOV: Ultimul mare romantic, cu mâini uriașe, care a învins depresia prin hipnoză
https://www.ziarulmetropolis.ro/rahmaninov-ultimul-mare-romantic-cu-maini-uriase-care-a-invins-depresia-prin-hipnoza/

OAMENII MUZICII Pe 28 martie 1943, din Beverly Hills (SUA) pleca spre eternitate Serghei Rahmaninov, rusul rătăcitor, legendar ca pianist, compozitor şi dirijor, şi a fost posesorul celor mai mari mâini cunoscute – se spune că amplitudinea acestora putea acoperi 13 clape.

Un articol de Cristina Enescu Aky|28 martie 2020

Faima sa internațională ca pianist excepțional a dus uneori (mai ales în timpul vieții) la umbrirea uriașului său talent ca compozitor. A compus mai multe tipuri de lucrări (simfonii, muzică de cameră, muzică corală de inspirație religioasă, operă), dar cele pentru pian și orchestră sunt cele mai iubite, cu linii melodice ample și o muzicalitate profundă, de un romantism cuceritor și totodată de o complexitate tehnică uimitoare, ce provoacă teamă multor pianiști.

A fost chinuit frecvent de o mare neîncredere în forța sa componistică și toată viața s-a luptat cu depresia (declanșată puternic după eșecul primei sale simfonii), dar a reușit să o gestioneze într-un mod care, din fericire, i-a stimulat forța creatoare. A „profețit” pe drept cuvânt că muzica romantică nu se va demoda niciodată, pentru că ea reflectă căldura și profunzimea plină de compasiune a naturii umane.

Din fericire a avut ani în care a realizat numeroase înregistrări, astfel că ne putem bucura astăzi de ascultarea lui Rahmaninov interpretând multe dintre propriile sale compoziții.

Născut pe 20 martie 1873 (1 aprilie pe stil vechi) într-o familie de viță nobilă, la 9 ani Serghei a fost nevoit să se mute cu familia într-un apartament din St. Petersburg după ce datoriile provocate de viciul tatălui (pariurile) au dus la vinderea tuturor moșiilor familiei. A devenit elev al Conservatorului din St. Petersburg, dar după moartea surorii sale și despărțirea părinților, studiile sale au avut de suferit.

La 12 ani pleacă la Conservatorul din Moscova. Aici descoperă viața culturală intensă a orașului, și îl cunoaște pe Ceaikovski, vedeta muzicii rusești pe atunci, care îl va influența inițial și care îi prezice un viitor strălucit. La doar 19 ani câștigă medalia de aur a Conservatorului moscovit pentru compoziție cu opera într-un act Aleko (prima din cele trei opere pe care le va finaliza, alături de „Cavalerul avar” și „Francesca da Rimini).

Ceaikovski îl vedea pe Rahmaninov drept unul dintre următorii mari compozitori ai Rusiei. Cu una dintre compozițiile maestrului, Concertul pentru pian nr. 1, Rahmaninov a avut enorm succes la concertele susținute atât în Rusia cât și, mai apoi, în America.

În 1895, la 22 de ani, scrie Simfonia nr. 1. Premiera simfoniei (1897) e un fiasco, deși se pare că mai degrabă din cauza dirijorului, Glazunov, care nu doar că nu și-ar fi dat deloc interesul dar ar fi fost și beat. Oricum, criticii au fost nemiloși. Rimski-Korsakov (a cărui poveste o puteți citi aici) i-a spus „Iartă-mă, dar nu găsesc această muzică deloc agreabilă”. Dărâmat de reacțiile negative, Rahmaninov cade în depresie și lasă deoparte compoziția. Simfonia nu a mai fost niciodată interpretată în timpul vieții sale. Trei ani nu mai compune nimic. O mătușă îl convinge apoi să meargă la neurologul (și muzicianul) Nikolai Dahl, și după câteva întâlniri de psihoterapie freudiană și hipnoză cu acesta (care, în cadrul terapiei, i-a dat și sarcina de a scrie un nou concert), Rahmaninov se simte mai bine, îi revine încrederea în sine, și scrie Concertul pentru pian nr. 2 (1901), pe care îl dedică doctorului, și la a cărui premieră interpretează la pian.

Lucrarea va deveni unul dintre marile sale succese, fiind și astăzi unul dintre cele mai populare concerte din repertoriul clasic. Publicul îl adoră, însă doar muzicienii versați îl pot aborda, căci e celebru pentru dificultatea sa.

Binecunoscutul hit „All By Myself” (al lui Eric Carmen, preluat apoi de Celine Dion) este de fapt o prelucrare pop a celei de-a doua părți din Concertul pentru pian nr. 2 de Rahmaninov.

După ce se căsătorește cu verișoara sa primară, Natalia (ceea ce a scandalizat societatea vremii, căci astfel de căsătorii erau interzise în Rusia) și terminarea a două opere într-un act, Cavalerul avar (1903) și „Francesca da Rimini (1904), face o schimbare de carieră și acceptă pentru doi ani un post de dirijor la Teatrul Bolșoi. Aici impune o disciplină strictă și standarde foarte ridicate, și este unul dintre pionierii aranjării moderne a orchestrei în fosă precum și a obiceiului ca dirijorul să stea în picioare la concerte.

I se face însă dor de compoziție, dirijatul nu îl mai atrage, iar tulburările politice din Rusia îl nemulțumesc, astfel că demisionează de la Bolșoi și în 1906 se mută cu familia la Dresda, un oraș foarte muzical și cu multe oportunități. În ciuda unor perioade de apatie depresivă, în același an începe lucrul la Simfonia nr 2, la 12 ani de la dezastrul primei simfonii. Aceasta va avea la premieră un succes fabulos, ceea ce îi sporește încrederea în sine.

În 1909 pleacă în primul său turneu în SUA, pentru care compune Concertul pentru pian nr 3, o explozie de virtuozitate pianistică concepută ca o „carte de vizită” a talentului său ca pianist și compozitor. La finalul primul concert susținut în America cu această lucrare, mâinile îi erau atât de obosite încât nu a mai putut cânta și un bis (ce-i drept, și astăzi mulți pianiști se tem de această compoziție, tocmai pentru că e extrem de solicitantă). Turneul îi sporește enorm faima peste ocean, și primește numeroase oferte de colaborare (inclusiv de a fi dirijor la prestigioasa orchestră Boston Symphny), pe care însă le refuză, dorind să revină în Rusia și la familia sa.

În 1917, însă, Rusia e cuprinsă de haosul Revoluției, iar când primește o invitație de a concerta în Suedia, țară neutră, și pleacă acolo cu toată familia, părăsind definitiv patria adorată care îl inspirase atât de mult. Ulterior avea să mărturisească: „Părăsind Rusia, am lăsat în urmă dorința mea de a compune. Pierzându-mi țara m-am pierdut și pe mine însumi.” Din fericire nu a fost definitiv așa…

Urmează ani în care, pentru a își întreține familia, se dedică intensiv concertelor în Europa și Statele Unite. Acolo are o intensă activitate concertistică și se descurcă bine financiar, ba chiar ajunge să își permită diverse luxuri precum costume făcute la comandă, cele mai noi modele de mașini și chiar un apartament în Manhattan (New York). Concertul pentru pian nr. 4, în prima versiune, nu e primit însă cu entuziasm la premiera din 1927 de la Philadelphia, nici în versiunea revizuită din 1928. Îl scrisese după o pauză de compoziție de un deceniu, timp în care concertase intensiv. Abia în 1941, Rahmaninov va revizui final lucrarea, aceasta fiind varianta devenită celebră și care se cântă și astăzi.

După 1930 cumpără un teren pe malul lacului Lucerna, în Elveția, unde îi place să iasă cu barca cu motor pe lac, și își construiește acolo o vilă pe care o numește „Senar” (o îmbinare a numelui său și al soției, Natalia, plus R-ul numelui de familie). Regăsește aici tihna necesară compozițiilor, astfel că, după o pauză de câțiva ani, compune din nou capodopere: Variații pe o temă de Corelli (1931), Rapsodia pe o temă de Paganini (1934) și Simfonia nr. 3 (1935, revizuită în 1938). „Rapsodia..” a avut premiera la Baltimore, în SUA. Rahmaninov avea un trac imens înaintea concertelor, și înaintea acelui concert a fost atât de agitat încât și-a încălcat principiul de a nu consuma alcool și a băut un lichior de mentă pentru a se liniști. Concertul a fost un triumf, și se spune că, ulterior, Rahmaninov și-a făcut un obicei de a bea lichior de mentă înaintea fiecărei interpretări a acestei lucrări.

Anul 1939 aduce amenințarea noului război mondial, iar familia Rahmaninov se mută definitiv în SUA, ajungând în final în exclusivista zonă Beverly Hills din Los Angeles. În America e atât de solicitat ca pianist concertant încât mai are timp pentru compoziții doar în lunile de vară (spre exemplu, între noiembrie 1922 și martie 1923 a susținut peste 70 de concerte).

Ultima sa compoziție o scrie în 1940 (Dansuri simfonice) și, deși cu sănătatea șubrezită de mai multe afecțiuni, continuă să și concerteze. I se depistează însă un cancer în fază avansată (melanom), și e nevoit să întrerupă un turneu. La ultimul concert pe care îl susține, interpretează și Sonata pentru pian nr. 2 a lui Chopin, cu celebrul său marș funebru.

Peste 40 de zile se stinge la Los Angeles, cu patru zile înaintea celei de-a 70-a aniversări. Deși în testament precizase că dorește să fie înmormântat într-un cimitir de la Moscova, faptul că deținea deja cetățenia americană a făcut imposibil acest lucru, astfel că este înmormântat la cimitirul Kensico de lângă New York. În 2015, Rusia a făcut presiuni asupra urmașilor săi pentru a îi repatria rămășițele, însă familia a refuzat.

Serghei, omul…

Dincolo de aparența austeră și serioasă (Stravinski l-a numit odată „o încruntătură înaltă de 1 metru 80”), era o persoană sociabilă, cu un dezvoltat simț al umorului, și avea un cerc larg de prieteni.

Oriunde s-a mutat, Rahmaninov și familia sa au dus întotdeauna cu ei tradițiile rusești, angajau servitori ruși și aveau oaspeți ruși.

Deși era un romantic de modă veche, Serghei a avut și pasiuni „moderne”: era îndrăgostit de mașini, ieșea adesea cu barca cu cu motor pe Lacul Lucerna, iar la New York adora „ice-cream sodas” (un fel de înghețată la pahar conținând lapte, sifon și sirop de ciocolată).

S-a speculat că incredibila flexibilitate a mâinilor sale s-ar explica printr-o boală genetică, sindromul Marfan, deși el nu pare să fi manifestat alte simptome specifice acestui diagnostic.

A fost un perfecționist și cel mai aspru critic al său. Se spune că i-ar fi mărturisit odată celebrului pianist Vladimir Horovitz că toată viața își dorise să reușească în trei lucruri, compoziția, pianul și dirijatul, și că nu reușise în niciunul din acestea. Dacă ar ști cât de mult s-a înșelat!..

În cuvintele lui Rahmaninov…

Muzica ajunge pentru o viață, dar o viață nu e de ajuns pentru muzică.

Un bun dirijor trebuie să fie un bun șofer, calitățile necesare unuia sunt utile și celuilalt, anume concentrare, un control neîntrerupt al atenției și prezență de spirit. Dirijor trebuie să adauge la acestea doar puțin simț muzical.

Ce e muzica? Cum o definești? Muzica e o noapte calmă luminată de lună, e foșnetul frunzelor vara, e sunetul îndepărtat al clopotelor la amurg. Muzica vine direct din inimă și vorbește doar inimii: ea este iubire! Muzica e sora poeziei, iar mama ei este tristețea.



30
/04
/14

Ștefan Iordache spunea despre George Constantin: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”. Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.” Discret cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În 40 de ani de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa.

23
/04
/14

MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „Vânătoarea de vulpi“ (1980), unul din filmele nedreptăţite şi mai puţin cunoscute ale lui Mircea Daneliuc, trebuie redescoperit urgent şi discutat aplicat. Pentru că este o bijuterie ascunsă a cinematografiei române.

17
/04
/14

MEMORIA CULTURALĂ Pe 17 aprilie 2014 se împlinesc 50 de ani de la dispariţia lui George Vraca (1896-1964). Copilul care fugea de acasă şi care era educat de nuieluşa învăţătorului îşi schimbă destinul de student la Agronomie şi devine unul dintre cei mai mari actori din România.

07
/04
/14

“Cam ăsta era tata, un om foarte vesel care făcea bancuri și pe scenă, şi la televizor, şi acasă; N-a vrut deloc să fac această meserie, spunea că este o meserie de câine, de umilință; Mă oprește lumea pe stradă și îmi zice - ne e dor de el” - Oana Pellea despre Amza Pellea, artistul care ar fi împlinit, astăzi, 83 de ani.

Pagina 30 din 34« Prima...1020...2829303132...Ultima »