O poveste „respingătoare” cu un duce afemeiat şi un bufon cocoşat, pe care îl cheamă Rigoletto. O muzică superbă din care sigur cunoaşteţi măcar o arie („La donna è mobile”) şi o montare nouă, inspirată de era Prohibiţiei din Chicago-ul anilor ’20, la Opera Naţională Bucureşti.
Un articol de Adina Scorţescu|23 februarie 2014
REPORTAJ Rigoletto, în regia lui Stephen Barlow, a avut premiera săptămâna aceasta pe scena Operei Naționale din București.
,,151! 151!”, spune femeia în cască, nici prea tare, nici prea încet, doar cât să audă cealaltă colegă din regia tehnică. Apoi continuă să dea din cap în ritmul muzicii, în timp ce urmărește partitura de la Rigoletto, pitită într-o gheretă albastră din dreapta scenei. În fața ei, o veioză albă stă cocoșată peste două monitoare vechi: pe unul dintre ele se vede dirijorul (agitat, într-o cămașă descheiată la gât), pe celălalt – scena, unde vreo 15-20 de bărbați, îmbrăcați în costum, stau la mese și cântă.
În sală sunt parfumuri franțuzești, rochii lungi și tocuri înalte care, la pauză, se vor asorta atât de bine cu prăjituri cu ciocolată și pahare cu șampanie. În spatele scenei sunt vreo 10 bărbați îmbrăcați în salopete care împing uriașul disc de lemn pe care sunt așezate decorurile, pe două niveluri. Și mai e și Stelian Olariu, maestrul de cor – mărunțel, cu ochelari, trecut de 80 de ani -, care vine și aruncă un ochi (sau, mai degrabă, o ureche) la ce se întâmplă pe scenă.
Ce se întâmplă? Un Rigoletto în haine noi, pe scena Operei Naționale București, unde ultima montare a operei a avut loc acum fix 60 de ani, în regia lui Jean Rânzescu.
De data asta, a fost chemat un regizor străin (australianul Stephen Barlow, care colaborează cu instituții de renume precum Metropolitan Opera sau Covent Garden) ca să facă un spectacol altfel. Povestea e simplă: Rigoletto, bufonul cocoșat al ducelui de Mantova (bogat și afemeiat) ajunge să-și piardă – din cauza propriilor planuri deturnate – fiica; Gilda, tânără, frumoasă, naivă este împușcată la final. S-a spus despre Rigoletto că e una dintre cele mai oribile povești, spuse pe cea mai frumoasă muzică.
Opera poate deveni chiar fascinantă când afli contextul în care s-a născut, la jumătatea secolului al 19-lea. Libretul a fost inspirat din piesa ,,Regele petrece”, a lui Victor Hugo, care îl înfățișa pe regele Francisc I al Franței ca pe un afemeiat cinic. Piesa a fost interzisă după prima reprezentație, pe motiv că ar conține ,,pasaje ce constituie un ultraj la bunele maniere publice”.
Similiar, opera lui Verdi a fost interzisă inițial de către cenzorii austrieci (Imperiul Austriac domina atunci nordul Italiei), care au considerat-o ,,respingătoare”, de o ,,trivialitate obscenă”. Până la urmă, compozitorul a făcut un compromis: personajul regele Franței a fost înlocuit cu Ducele de Mantova și bufonul a rămas, dar și-a schimbat numele – din Triboulet în Rigoletto.
Premiera în 1851, la Teatrul La Fenice din Veneția, a fost un triumf. (Baritonul care îl interpreta pe Rigoletto se simțea atât de stingher cu o cocoașă pe spate, încât nu voia să intre în scenă. Verdi i-a dat un brânci, așa că acesta a intrat împiedicându-se și stârnind astfel râsetele spectatorilor care au crezut că a fost un artificiu de regie.)
Montarea lui Barlow de la București plasează acțiunea în Chicago, în anul 1929, în era Prohibiției. Ducele e un gangster, iar Rigoletto, un fel de comediant privat al său, care conduce o agenție de pompe funebre (la subsolul căreia se află un bar ilegal, în care sticlele cu alcool sunt aduse într-un coșciug).
Montarea lui Barlow, deși neobișnuită pentru scena din România, nu este nicidecum originală: în 1982, English National Opera a prezentat un Rigoletto în care acțiunea avea loc la New York, în anii ’50, iar personajele făceau parte din mafia italiană. În 2005, la Opera de Stat din Bavaria, curtea ducelui de Mantova a fost transformată în Planeta Maimuțelor. În producția de anul trecut de la Metropolitan Opera, acțiunea se desfășoară într-un cazino din Las Vegas, în anii ’60.
Pentru cei care merg la Operă ca să urmărească expresivitatea corporală a artiștilor și relația dintre personaje, Rigoletto oferă minime satisfacții. Stephen Barlow spunea într-un interviu că ,,poți fi Robert de Niro sau Meryl Streep sau cel mai mare actor din lume, dar nu vei primi un rol în «Rigoletto» decât dacă poți să cânți la standarde foarte înalte”. Soliștii sunt departe de a fi mari actori, dar unele personaje sunt bine conturate (Baritonul Martin Fülőp este convingător în rolul cocoșatului protector față de fiica sa, iar soprana Romina Casucci interpretează o Gilda delicată, supusă).
Martin Fülőp și Romina Casucci – Rigoletto și fiica sa
Cât despre alte personaje… e nevoie să închizi ochii și să ai încredere că muzica te va conduce corect pe firul poveștii. Paul Tabone, foarte gras, nu pare un tip care să fure inimile femeilor oricât s-ar strădui. (Ați crede că e de la sine înțeles, dar nu! Pavarotti – cu un fizic similar -, cântând „La donna è mobile”, are o privire care îți arată clar că el mănâncă femei pe pâine).
Paul Tabone, Ducele
Iar Robert Nagy (din a doua distribuție a spectacolului), care se apropie de 60 de ani, e de-a dreptul ridicol în actul al doilea (când ducele se dă drept tânăr student) și în al treilea (când el, micuț, slăbuț, îmbrăcat în costum de marinar, se apropie de prostituata Maddalena – o femeie înaltă, planturoasă, căreia îi ajunge până la piept. Spectatorii mai dezinhibați izbucnesc în râs ca la comediile cu Mălăele).
Povestea e tristă: personajul negativ (Ducele) rămâne nepedepsit. Ființa cea mai puțin coruptă (Gilda) moare, ca să-l salveze pe Duce. „Nu există purificare, catharsis. Cred că mesajul operei este că o viață este ternă fără iubire”, spune Barlow, la finalul interviului din caietul-program.
Însă mesajul trist e îndulcit de costumele frumoase (și ale cântăreților, și ale spectatorilor care vin îmbrăcați ,,ca la Operă”), de o scenografie reușită (Yannis Thavoris) și de muzica uneia dintre cele mai populare opere verdiene. Dar atenție! Pentru a evita dezamăgirea, e important de știut că trailerul spectacolului – care e difuzat frecvent pe ecranele din stațiile de metrou – nu are nicio legătură cu ce se întâmplă pe scenă.
Rigoletto se joacă în seara asta la Opera Națională București. Următoarele reprezentații sunt pe 15 și pe 16 martie.
Foto: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)
