Cartea „Copiii ghetoului. Numele meu este Adam” (traducere din limba arabă şi note de Nicolae Dobrişan) a fost publicată la editura Polirom, în anul 2018 (romanul a fost finalist la Prize for Arabic Fiction, în 2017).
Un articol de Andrei Crăciun|31 mai 2019
Scumpe domnule Elias Khoury, vă scriu chiar înainte de a urca într-un avion care mă va duce la Tel Aviv. De aici voi pleca mai departe în Palestina și mai departe chiar nu știu unde voi ajunge.
Vă scriu pentru că am citit Copiii ghetoului și nu am rămas cu suferința celor condamnați la ghetou, cu orașele prăbușite și cu cei căzuți ca în robie, am rămas cu altceva, mai frumos și poate mai însemnat.
Am rămas cu această idee fundamentală, pe care – cu voia dumneavoastră – le-o voi povesti și altora: Mi-am zis că aceasta este obligația mea – trebuie să-mi închei viața cu o poveste. Noi trăim doar pentru a ne preschimba viața în povești și nimic mai mult.
Am rămas din cartea dumneavoastră cu o salbă de nume de poeți și teologi și medici și filosofi și istorici arabi din secole demult încheiate sau abia trecute pe care îmi doresc să îi citesc, fiindcă mă încearcă acel sentiment zdrobitor că n-am cunoscut niciodată mai mult de jumătate de monedă.
Adevărul, dacă există, nu are niciodată o singură față.
Cum o să mai pot să trăiesc și să pășesc pe străzile secundare ale Orientului fără să știu opera lui Taba Husein? Taba Husein, orbul care a ajuns ministru al Culturii la Cairo și despre care se spune că a întemeiat modernismul arab și poate că este chiar adevărat.
Cum o să mai pot să mă pierd în deșert după ce am aflat numele lui Majnun Layla, cum i s-a spus poetului Qays ben al-Muwallah, de la anul 700, înnebunit de durerea pierderii iubitei sala Layla, poetul care a rătăcit prin deșert până la moarte cântându-și iubita (constrânsă de familie să se mărite cu un altul) în versuri pe care le știu pe de rost atâția orientali, și eu habar n-am avut?
Eu n-am citit niciun poem de dragoste de Waddah al-Yaman și nu voi mai putea intra în niciun restaurant unde se vinde falafel, din New York până în Haifa sau Beirut sau Ramallah, fără să mă gândesc la Adam Danun, cel care v-a dat această carte prin care curg sângele și poezia.
Domnule Elias Khoury, aș vrea să vă mai spun că nu voi uita niciodată orașul Lod. Am locuit cândva în paradis și am fost alungat de acolo, chiar dacă nu cu sârmă ghimpată au împrejmuit locul acela.
Și, dacă nu e prea mult, aș vrea să vă iau de frate și să vă dăruiesc, în loc de încheiere, versurile poetului Abu Tamman, trăitor în secolul IX, cuvintele lui scrise cu o istorie întreagă înainte de Serghei Alexandrovici Esenin: Apoi s-au dus anii aceia și trăitorii lor/ Ca și cum și unii și alții ar fi fost niște vise.
Deocamdată, atât.
Am rămas cu această idee fundamentală, pe care – cu voia dumneavoastră – le-o voi povesti și altora: Mi-am zis că aceasta este obligația mea – trebuie să-mi închei viața cu o poveste. Noi trăim doar pentru a ne preschimba viața în povești și nimic mai mult.
