Cele mai noi cărți: „Oamenii țarului nostru” de Ludmila Ulițkaia
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-noi-carti-oamenii-tarului-nostru-de-ludmila-ulitkaia/

Vă oferim un fragment din cea mai nouă carte a apreciatei scriitoare Ludmila Ulițkaia: „Oamenii țarului nostru” (traducere de Gabriela Russo și Luana Schidu). Volumul de povestiri a fost publicat în limba rusă în luna mai a acestui an.

Oamenii țarului nostru reunește tablouri și personaje cât se poate de diverse – fiice de scriitoare împovărate de descendența lor, frumoase apăsate de propria frumusețe, un reglor la o fabrică de ceasuri atras de scrierile lui Rudolf Steiner, o moldoveancă îndrăgostită de viață, un olandez antipatic, o pisică recalcitrantă, apartamente la comun în care locatarii sunt nevoiți să-și ducă zilele într-o resemnare mocnind a furie, un tren cu lume pestriță, avioane militare străbătând neliniștitor cerul în august 1968… Crâmpeie de viață ce par a se combina infinit în imagini perfect coerente, ca bucățelele de sticlă colorată dintr-un caleidoscop, pentru a reda povestea omului obișnuit, cu visuri mărunte sau mari aspirații, cu duioșii, răutăți, iubiri, invidii, bucurii, suferință, dezamăgiri și moarte.

În treizeci și șapte de povestiri care prilejuiesc o radiografie de mare finețe a naturii umane, Ludmila Ulițkaia imaginează, cu o remarcabilă economie de mijloace, istoriile unor destine mai mult sau mai puțin frânte, creionând totodată aspecte semnificative din Rusia ultimului secol. De la femeia care se transformă într-o Șeherezadă pentru a scăpa de avansurile nedorite în trenul Tbilisi‒Moscova la invalidul de război care-și bate cu sălbăticie nevasta ori de câte ori se îmbată, fără a fi mai puțin iubit din această pricină, de la eternul încornorat care crește copiii ilegitimi ai soției sale la bigotul care nu-și recunoaşte fiul și de la un pelerinaj pe Muntele Sinai la o procesiune a animalelor într-o biserică din New York de ziua Sfântului Francisc din Assisi, firul roșu care unește aceste povestiri, fie ele sumbre sau luminoase, violente ori sentimentale, este o mare tandreţe față de ființa omenească și slăbiciunile ei.

„Gama impresionantă de experiențe, idei și emoții capătă în opera Ludmilei Ulițkaia o formă literară impecabilă, fără a perturba naturalețea limbajului și spontaneitatea unei curgeri fluente a discursului. Cărțile sale pun în discuție chestiuni incomode, care îi privesc deopotrivă pe învingători și pe învinși, eroi și trădători, criminali și victime. Cu un conținut moral și spiritual ridicat – ale cărui surse se găsesc în iudaism și creștinism –, opera ei explorează relațiile ambigue și complexe dintre bine și rău.“ Motivația juriului Premiului Formentor, 2022

„Departe de nihilismul autorilor postmoderni, Ludmila Ulițkaia se reven­dică de la moștenirea umanistă a clasicilor ruși, precum Tolstoi, Cehov și Nabokov. Panorama înfățișată de Ulițkaia este foarte departe de mitul sovietic al unei vieți ușoare și strălucitoare. Făcând țăndări «optimismul istoric» de paradă, ea denunță nedreptățile și discriminările din societatea rusă de ieri și de azi.“ Karine Alaverdian

„Principala trăsătură a scrisului Ludmilei Ulițkaia constă în faptul că reintroduce umanitatea și compasiunea în cărțile ei.“ Hélène Mélat

Fragment

Tom

Tom trăia în casa lui Mamahen de cinci ani, dar nu‑şi schimbase firea docilă: era un căţel devotat, şiret, zburdalnic şi fricos. Îl speriau vocile stridente, sunetele ascuţite, mai ales al muzicii hard‑rock, îl înspăimântau cele trei pisici aciuate în casă, nu‑i plăceau zgomotul mingii rostogolite în direcţia lui şi ţârâitul soneriei. Înfricoşat, îşi găsea salvarea sub patul lui Mamahen, se scăpa pe el, lăsând în urmă stropi de pipi. Dar teama lui cea mai mare era să nu se piardă când îl scoteau la plimbare. În primele luni ieşise din casă numai cu Mamahen, îşi făcea nevoile lângă uşa de la intrare, apoi se lipea de ea, zgâriind‑o cu labele. Când Mamahen îl trăgea de zgardă să meargă în direcţia scuarului, îşi strângea labele din spate sub el, îşi curba spinarea, îşi lăsa capul pe labele din faţă, şi era imposibil să‑l mai urneşti din loc.

Hotărâseră în familie că Tom era căţel de casă, apoi fusese pierdut, vagabondase vreme îndelungată, îndurase multe, până când Mamahen l‑a adus la ea, şi lui nu i‑a venit să creadă ce fericire a dat peste el. La vremea aceea era un căţel tânăr, Mamahen a chemat doctorul, care i‑a apreciat vârsta după dinţi: căţelul trebuie să fie sănătos, din moment ce în casă sunt patru copii… I‑au dat numele de Tom şi l‑au scăpat de viermii intestinali şi căpuşele care atârnau ciorchine în blana lui.

— Câinii de rasă nu rezistă mult, mor repede, le‑a explicat veterinarul. Ăsta nu e de soi, e viguros, o să trăiască mult…

Vitek s‑a pripăşit în casă după Tom. Un nepot al lui Mamahen l‑a adus prima dată, apoi el a început să vină din ce în ce mai des, până a ajuns să fie de neînlocuit. Mamahen nu‑l băgă în seamă la început, era ocupată până peste cap cu muzeul, adică cu camera din faţă, unde se afla muzeul bunicului ei, un cunoscut pictor rus. Placa comemorativă „Casa‑Muzeu în memoria…“, fixată deasupra intrării, se datora tocmai gloriei lui. Fusese pusă de Lunacearski la începutul erei sovietice. Urmaşii moşteniseră locuinţa cu indicaţia să nu li se reducă spaţiul.

Mamahen era custodele muzeului, avea un mic salariu, primea vizitatori de două ori pe săptămână în camera pregătită special, iar în restul timpului scria articole, lua cuvântul la conferinţe şi, când stătea prost cu banii, vindea câte un desen sau o schiţă de decor. Tare se mai amăra când trebuia să le vândă, iar când vedea că preţul lucrărilor bunicului avea tendinţa să crească, plângea că le vânduse în pierdere.

Vitek, întocmai ca Tom, ţinea mult la casa lui Mamahen. Cu timpul, se mută să‑şi ducă traiul în sumbra cameră‑muzeu, îşi găsi locul de dormit pe un cufăr, printre vechiturile familiei, îngrămădite acolo vreme de o sută de ani. Nimeni nu ştia unde locuise înainte, zicea că pe la prieteni.

Avea o calitate rară, care îl făcea de neînlocuit: era matinal, se scula în zorii zilei vioi de parcă nici nu se culcase, şi pleca să‑l plimbe pe Tom, scutind‑o de plimbarea de dimineaţă pe Mamahen, care suferea de inimă. Ea nu se îndemna să se trezească cu noaptea‑n cap, dar, fiindu‑i milă de animalul răbdător, se scula gâfâind să‑l scoată afară. Fiicele şi nepoţii ei erau păsări de noapte, nu se sculau mai devreme de douăsprezece.

Târându‑şi piciorul din cauza unui defect din naştere, Vitek îl plimba pe Tom până la chioşcul de la piaţa Smolensk, cumpăra lapte şi ţigări pentru Mamahen şi, ajunşi acolo, câinele îşi pierdea răbdarea, o lua spre casă, întinzând lesa cât era de lungă, trăgându‑l şi pe Vitek după el. Tom avea mare încredere în Vitek, chiar mai mare decât în Mamahen – cu ea nu mersese niciodată la o asemenea distanţă de casă. Se vedea cât de colo că‑l simţea pe Vitek ca fiind tot un linge‑blide pripăşit în casă asemenea lui.

Mamahen – cu capul cât o baniţă, îmbrăcată într‑un halat liliachiu zdrenţăros – se afla deja în bucătărie, stătea tăcută, abia trezită din somn. Vitek pregăti cafeaua pentru ea, ceaiul pentru el şi păsatul de ovăz pentru toţi. Lui Tom îi reveni o jumătate de farfurie.

Vitek îşi spălă farfuria, lăsând să se prelingă doar un firicel de apă. Era mare ecologist, economisea resursele naturale şi nu putea să sufere plasticele.

— Am plecat, Sofia Ivanovna. Azi n‑o duc pe Sonia la şcoală, boleşte încă… Îmi daţi vreo sarcină pentru azi?

— Du‑te, du‑te… Ai vreo treabă azi?

Ciudată mai era bătrâna, părea să nu‑şi aducă aminte că Vitek lucra ca paznic trei zile pe săptămână şi trecea de obicei seara pe acasă.

— Jenia, prietena Nataşei, m‑a rugat s‑o ajut să lipească tapetul. Vin pe seară, înainte de muncă, să nu‑l scoateţi pe Tom…

— A, Jenia… zise Mamahen, cu gândurile în altă parte.

Vitek plecă.

Mamahen pluti în camera ei, îşi strânse părul lung într‑un coc complicat, se îmbrăcă într‑o rochie albastră, largă, de care era prinsă o broşă rotundă de email, de mărimea unui măr, se stropi cu apă de colonie din flaconul cu pulverizator, luă cheile şi se duse la camera bunicului, care era închisă pentru copii şi nepoţi în zilele când nu se vizita muzeul. Nici pe Tom nu‑l lăsau să intre, el rămânea în camera lui Mamahen, îşi ascundea sub pat corpul cenuşiu ca blana lupului, scoţându‑şi în afară capul de câine inteligent, cu ditamai urechile, și punându‑şi‑l pe papucii de pâslă ai stăpânei. Avea o mină nespus de fericită. Poate că iubea papucii de pâslă mai mult decât pe Mamahen.

Tom moţăi liniştit sub pat câteva ore bune: ziua promitea să fie una reuşită – Mamahen închisese uşa în urma ei, ca să nu poată intra pisicile. Ele dormeau în camerele copiilor, aflate departe.

Mamahen intră în cameră în timpul zilei, luă ceva de pe masă, înghiţi nişte picături mirositoare. Îl mângâie pe Tom pe cap şi ieşi.

Vitek veni pe seară, strigă din antreu:

— Hei, e cineva? Daţi‑mi‑l pe Tom să‑l plimb!

Tom îl auzi şi ieşi singur. Îşi ţinu capul aplecat ca Vitek să‑i prindă lesa de zgardă, şi coborâră scările. De jos venea, intensificându‑se pe măsură ce înaintau, un miros îngrozitor, cunoscut lui Tom din vremea când vagabondase pe străzi: un miros de sânge stătut, de alcool, de gunoi putrezit şi de boală aducătoare de moarte. Un fel de alarmă aeriană – asta era.

Tom se ghemui la piciorul lui Vitek, care continua să meargă şchiopătând, ca şi cum nu se întâmplase nimic – nu simţise pericolul. Mirosul pătrunzător venea de sub scară, acolo se încuibase. Tom mârâi înfricoşat, Vitek nu‑i dădu atenţie, şi ieşiră în stradă. Câinele îşi făcu repede nevoile, apoi încremeni tulburat aproape de intrare: drumul spre casă aducea pericolul, mirosul înspăimântător. Vitek se aplecă şi‑l bătu blând pe spate:

— Ce‑i cu tine? De ce te‑ai speriat, prostuţule? Hai acasă! Acasă!

Tom se dădu îndărăt, se‑nvârti în loc, se lăsă jos pe picioarele dinapoi.

— Nu ştiu ce să mă fac cu tine… zise mirat Vitek şi ră­mase nemişcat o clipă lângă câinele chircit de frică, apoi îl mângâie şi‑l luă în braţe. Tom era un câine de talie mare, nu fusese purtat în braţe nici când era puiandru. Se cuibări în braţele lui Vitek, dar o nouă spaimă se adăugă celei vechi, şi Vitek îl cără la intrare, iar Tom îi sări din braţe şi urcă pe scări în goană nebună, ca să ajungă la etajul doi. Vitek, mirat de purtarea ciudată a câinelui, dădu drumul lesei şi o porni şi el şchiopătând.

„E nervos“, îşi zise el.

Şi Vitek avea ceva cu nervii, trei ani îl ţinuse mama lui într‑un sanatoriu de psihiatrie. Până ajunsese în clasa a patra.

Pe seară Vitek plecă la serviciu, iar de dimineaţă Mamahen descoperi că Tom umpluse antreul de pipi. Îl mustrară toţi, până şi pisicile se uitară la el cu dispreţ. Dar, cu toată ruşinea păţită, Tom fu nevoit să iasă, fiindcă Mamahen îşi îmbrăcase şuba şi apucase lesa. O porni în silă după ea, mergea în spatele ei, şi nu în faţa ei ca de obicei, oprindu‑se din când în când, demonstrându‑i că nu simte nevoia să se plimbe. Uneori Mamahen avea însă accese pedagogice în ce‑l privea pe Tom, fiindcă el se străduia să‑i facă pe plac, pe când ceilalţi n‑o luau în seamă. Ajunseră la parter şi fură întâmpinaţi de acelaşi miros, mai pătrunzător chiar, dar Mamahen nu‑l simţi deloc.

Deschise prima uşă de la intrare: chiar în mijloc, între cele două uşi vechi, reparate de curând, trona ditamai mormanul lăsat acolo de individul aciuat sub scară, de unde venea mirosul greu.

— Aoleu! exclamă Mamahen, împleticindu‑se în timp ce se ferea să nu calce în mizeria înjositoare dintre uşi. Trase de lesă, dar Tom nu se mişcă din loc.

— Acasă! Acasă! îi porunci ea, şi o porniră în sus, încurcându‑se în picioare, pe scara ciudat de generoasă, construită de arhitectul Schechtel, prietenul bunicului.

„Trebuie neapărat să sun la administraţie, să‑i cer lui Vitek să vadă ce‑i cu uşa de serviciu, să‑i dea de rost ca să se poată deschide“, hotărî repede Mamahen.

La administraţie telefonul suna în gol – ori e stricat, ori e ziua liberă a administratorului, încercă să se lămurească Mamahen. Îi preveni pe copii şi nepoţi ca nu cumva să calce din neatenţie unde nu trebuie, se bucură că muzeul era închis şi vizitatorii nu vor vedea mormanul.

Unchiul Mişa puse mâna pe cleşte pentru prima oară în viaţă şi coborî la uşa de serviciu ca să scoată scândurile bătute în cuie la câţiva ani după ce fusese pusă uşa de fier la intrarea din faţă şi după ce un prieten al copiilor, obişnuit să intre pe uşa de serviciu, îşi bătuse joc de prostănacii din familie: de ce le‑ar trece prin minte hoţilor să spargă uşa de fier, din moment ce uşa de la intrarea de serviciu nu are nimic în afară de o încuietoare de lemn…

Seara Mamahen se simţi rău, stătu lungită în camera ei chinuită de muzica urâtă, dată tare de nepoţii ei, obosită groaznic, suferind la gândul că mormanul mizerabil era tot acolo, între uşile de la intrare.

Ce minunat arăta casa înainte de revoluţie! La intrare atârnau două plăci memoriale, ar fi putut atârna şi zece. O vizitaseră toţi artiştii ruşi de seamă, intraţi în istorie: Tolstoi, Skriabin, Blok, nemaivorbind de cei mai puţin renumiţi care îi urmaseră…

Vitek se întoarse de la muncă şi văzu cum un om al străzii îndoit de spate şi cu hainele boţite, ca un balon prost umflat, încearcă încuietoarea uşii cu degetele mari şi noduroase. Vitek se opri la o oarecare depărtare, îl derutase prezenţa cerşetorului: simţea că nu aparţine unora ca individul acela, el era un hippy trecut de vârsta tinereţii, avea patruzeci de ani, umblase vagabond o vreme, era un fel de poet, zdrăngănise mulţi ani la chitară, citise zeci de cărţi, trăise liber ca pasărea cerului, fără să se gândească la ziua de mâine, şi ştia că‑l desparte un fir de păr de fundul prăpastiei – mulţi ani nu avusese carte de identitate, nici casă, nici familie, oraşul lui natal se afla departe, mama căzuse în patima beţiei, sora lui dispăruse fără urmă, tatăl era aproape inexistent… Stătu nemişcat şi aşteptă să vadă dacă sărăntocul reuşeşte să deschidă încuietoarea complicată şi hotărî să nu‑l lase să intre.

„Înseamnă că nu‑s de teapa lui“, îşi zise Vitek mulţumit de sine, dar trist că îşi trădase originea socială.

Cerşetorul reuşi să deschidă încuietoarea, şi Vitek se lămuri cui îi aparţineau mormanul mizerabil dintre uşi şi sticla goală de vodcă pe care o luase de la intrare cu o seară înainte, când plecase la muncă.

„Uite la el, lepădătura, doarme sub scară şi tot aici îşi face nevoile“, îşi zise el revoltat şi în aceeaşi clipă indignarea lui îl făcu să zâmbească. Era om inteligent, provenit dintr‑o familie de muncitori şi ţărani, deşi complet decăzut social.

Intră odată cu cerşetorul. Mormanul nestrâns se zărea de sub nişte straturi de cartoane pleoştite. Vitek se opri în loc, cu mâna pe capătul rotund al balustradei, aşteptând să vadă ce‑l îndeamnă inima să facă. Era modul lui de a proceda: dacă nu ştii ce să faci, stai şi aşteaptă, până ce lucrurile se vor lămuri de la sine. Chiar aşa se şi întâmplă – de sub scară se auzi o voce:

— Locuieşti aici, flăcăule? Un pahar, ceva, nu se găseşte pe aici?

Vitek se uită înăuntru. Văzu în semiîntuneric, lipite de perete, nişte boarfe strânse grămadă, de unde răzbătea vocea. La cinci paşi de acolo mirosea de‑ţi muta nasul din loc.

— Aduc imediat, răspunse Vitek.

— O păturică sau ce s‑o găsi, bolborosi grămada puturoasă.

Vitek aduse paharul. Fără pătură. Puse paharul pe podea, lângă cerşetor.

— Ce stai ca momâia? Nu torni? îl întrebă vagabondul.

— Nu, nu beau. Mulţumesc. Te‑aş ruga… Drege‑te cu o duşcă şi ieşi afară… Dormi aici, nu‑i aşa?

— Ia uite la el… îmi dă lecţii… M‑aş duce… Minus douăzeci de grade îs afară…

Arăta înspăimântător, barba rară, faţa vânătă, umflată.

„Săraca Mamahen, a dat de belea, cât pe ce să nimerească în grămada de rahat“, îşi zise în sinea lui şi zâmbi iar: uite de cine am găsit să‑mi fie milă…

— Cară‑te, cară‑te, numai lecţia asta o ştiţi… se auzi vocea înăbuşită a cerşetorului.

Vitek nici nu‑l mai auzi.

În dimineaţa următoare îl luă pe Tom să‑l ducă afară. Nu‑l anunţaseră că uşa de la intrarea de serviciu e deschisă. Tom se împotrivi să iasă, şi Vitek pricepu acum de ce nu vrea cu nici un chip: îi era frică de cerşetor.

— Hai, Tom! Nu‑ţi fie frică, prostuţule…

Tom simţea mirosul pericolului, auzea zgomotul cuiva prezent, dar nevăzut.

Ieşiră. Tom se uşură cât ai bate din palme, fără să ia în seamă alte însemne bărbăteşti, urme lăsate de alţi stăpâni. O gaură galbenă apăru în zăpada virgină, căzută peste noapte. Vitek îl trase de lesă, porniră spre chioşcul din piaţa Smolensk, cumpărară lapte şi ţigări pentru Mamahen. Ger, pustiu pe stradă, încă nu se luminase de ziuă. Era multă zăpadă, strălucea cu albul ei natural.

Era duminică. Ajunul Anului Nou. Vitek se lăsă leneş în voia gândurilor, ştia că urmează pentru el o zi cu mare forfotă, îl vor trimite după sare, după maioneză, va trebui să stea la coadă la Smolenski Gastronom, apoi Mamahen îşi va aduce cu siguranţă aminte că a uitat să‑i trimită o telegramă de felicitare vreunui sărman pe care‑l neglijase, şi va fi nevoit să stea la coadă la poştă, dar ce oameni minunaţi totuşi, şi Mamahen Sofia Ivanovna, şi neastâmpăraţii de nepoţi, mai ales micuţa Sonia, şi ar fi bine ca după Anul Nou să lase munca de paznic şi să plece, de exemplu, la Batumi, unde e cald şi cresc mandarine…

Scrâşnet de frână, o izbitură puternică, uruit de motor – o maşină neagră se ivi brusc din scuarul Karmanski şi întoarse pe Spasopeskovski. Vitek şi Tom ajunseseră aproape de casă. Căţelul se opri în loc. Vitek îl trase de lesă. Tom se propti pe labe, îşi încovoie spinarea, îşi lăsă capul în jos, ţinându‑şi coada între picioare.

— Ce‑i cu tine, Tom? Hai acasă! Acasă!

Îi mângâie spinarea curbată – căţelul tremura ca varga, se dădea îndărăt fără să ridice capul. Vitek se uită mai atent în jur. Din troianul de zăpadă se iţeau două picioare înfăşurate în cârpe zdrenţuite, murdare, arătau îngrozitor. Vitek dădu ocol troianului – era cerşetorul. În tăcerea dimineţii se auzea încă uruitul motorului de la maşina care‑l lovise. Căciula zăcea pe drum. Avea capul atât de răsucit spre trup, încât era imposibil să mai fie în viaţă. Vitek se lăsă pe vine lângă Tom. Tremura din tot corpul. Îmbrăţişă căţelul făcându‑se una cu el: îl cuprinse frica de moarte, aceeaşi pentru toate fiinţele de pe lumea aceasta.

O grămadă caldă, proaspăt lăsată de cerşetor, începea să se răcească la intrarea casei de vizavi. Casă simplă, fără pretenţii, fără încuietoare complicată.

Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943, într-o familie de origine evreiască provenită din Ucraina. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor 1970 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki (Humanitas Fiction, 2020), roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019) este unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, devenit bestseller internațional. De același succes se bucură volumele de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013) și Oamenii țarului nostru (2005; Humanitas Fiction, 2023), distins cu Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) în 2005, precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago/Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare și sunt publicate în peste 40 de limbi. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană, în 2020, Premiul Siegfried Lenz, în 2022 Premiul Formentor, iar în 2023 Premiul pentru Pace Eric Maria Remarque. Din martie 2022, scriitoarea locuiește la Berlin.

© Humanitas Fiction 2023