În vara anului 2023, celebra Ariane Mnouchkine şi trupa ei de la Théâtre du Soleil din Paris lucrează la un spectacol care va avea premiera în decembrie, Notre vie dans lʼart, pornind de la turneul istoric pe care l-a făcut în America, în 1923-1924, Teatrul de Artă din Moscova condus de K.S. Stanislavski.
Un articol de Dana Ionescu|28 iunie 2023
Cum vara e și anotimpul întoarcerilor, Ziarul Metropolis vă propune o scurtă întoarcere la o carte și vă invită să descoperiți, dacă nu ați făcut-o deja, universul regizoarei Ariane Mnouchkine. Pentru moment, prin câteva mărturisiri publicate în volumul „Arta prezentului. Convorbiri cu Fabienne Pascaud”, editat de Fundația Culturală „Camil Petrescu” în 2010.
„Asemeni tuturor care fac teatru, leg totul de teatru și, asemenea lor, ajung uneori la momente atât de tensionate! Urmate de clipe atât de găunoase! Când am nevoie de vid, de somn, am nevoie să rămân inertă și leneșă, indiferent dacă sunt la mine acasă, singură sau cu cineva sau afară, la cafenea, ca să citesc o prostioară, o revistă, cărți de rețete foarte complicate, de bucătărie thailandeză, de exemplu. Atunci călătoresc și nici măcar nu mai am nevoie să gătesc. Mă amuz. Bineînțeles, mă amuz și în teatru. Mă amuz profund. Dar am uneori nevoie de un alt gen de amuzament. Mai puțin înscris în destinul meu. De îndată ce oboseala trece, tot ce văd, aud citesc se traduce iarăși printr-o poftă de teatru. Sau printr-o întrebare legată de el.”
„Teatrul stă mereu în fața poporului”
„În teatru, chiar dacă acum treizeci de ani nu-mi puneam problema, cu cât spune regizorul mai puține, cu atât e mai bine. El se află acolo, pentru ca lucrurile să se închege. Dacă vrea să fie în mai mare măsură conducător de joc, în cinematografie va avea în camera de filmat un aliat fidel. Raportul dintre cineast și actorii săi e mai intim, mai secret, deoarece spectatorul nu e prezent. În schimb, la teatru e. Chiar dacă nu se află fizic în sală, el aparține înseși ideii de teatru. Se joacă pentru el. Teatrul stă mereu în fața poporului, sub privirea zeilor, în fața Istoriei. (…) Teatrul e o viață de om, an de an, lună de lună, zi de zi. E ucenicie perpetuă. În teatru, am insula mea, tribul meu, vaporul meu. În cinematografie, nu le pot avea decât uneori.”
A povesti istoria fiecăruia
„Când alegi o piesă, ori mai curând ești ales de ea, există totdeauna un loc tainic în care înfățișezi un crâmpei din propria-ți poveste. Important e ca el să rămână tainic. Punerile în scenă trebuie să povestească fiecăruia istoria fiecăruia. Spectatorii, actorii, fiecare în parte recunoaște acolo o fărâmă din el însuși. Din exilul meu – pentru că toți suntem exilați de undeva –, din tristețile de dragoste care v-au încercat, din despărțirile noastre, din ridicolul meu, din spaimele tale, din victoriile noastre. Dar, dacă toată lumea vede momentul în care Ariane Mnouchkine vorbește despre ea, s-a zis.”
Teatru politic, teatru nemilitant
„Teatrul trebuie să ofere plăcere, dar el are și o funcție etică și pedagogică. Țin la asta. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fie militant. Nouă ne revine sarcina să incarnăm într-o funcție poetică un fapt actual, care privește întreaga societate, care aparține istoriei. În această afacere a sângelui contaminat, de exemplu, toți acei oameni, toți acei ticăloși – doctori sau administratori sau înalți funcționari – care continuau să vândă sânge știind că este o otravă mortală sunt produsul epocii noastre bolnave de aviditate și obsedate de profit. Aroganți, corupți, puternici, complici.
Oh, Doamne! În pofida tuturor semnalelor noastre de alarmă, zece, douăzeci, treizeci de ani mai târziu, văd bine că n-am reușit încă să transform lumea, cum era sigură că o s-o fac când eram copilă!
(…) Când un spectacol vorbește cu adevărat despre lume și dacă-i determină pe spectatori să vorbească între ei și să-și pună întrebări, atunci, da, e teatru politic”.
„O casă unde trebuie să ne simțim bine”
„Teatrul nu e nici prăvălie, nici birou, nici fabrică. E un atelier de întâlniri, de împărtășiri. E un templu al meditației, al cunoașterii și al sensibilității. O casă unde trebuie să ne simțim bine, cu apă proaspătă dacă ți-e sete și ceva de mâncat dacă ți-e foame. Meyerhold spunea că un teatru trebuie să fie un adevărat «palat al minunilor». Azi, e complicat să mergi la teatru, e obositor. Ca atare, se cuvine să întâmpin oamenii și să le arăt prin mici semne cât suntem de bucuroși și de mândri de sosirea lor. Étienne Lemasson – omul cu multiple funcții, câteodată îmblânzitor al mașinilor noastre informatice, câteodată inginer internaut, câteodată grafician, câteodată director tehnic, câteodată chiar asistent pedopsihiatru pentru tineri delincvenți etc. și, să nu uităm, talentatul nostru florar – în fiecare zi de miercuri se duce, încă de la 5 dimineața, în piața Les Halles să cumpere cele mai frumoase flori posibile cât mai ieftin cu putință, din care aranjează buchete somptuoase pentru marele hol de primire. De ce-or fi existând atâtea teatre sinistre? Nu-nțeleg. De ce s-or fi cheltuit atâtea milioane pentru construirea unor monștri reci? Deseori, în cadrul micii noastre întâlniri zilnice cu actorii, înainte de a începe, ne amintim că există în sală spectatori pentru care e prima lor reprezentație de teatru. Alții, pentru care va fi ultima.”
