Cartea „O undiţă pentru bunicul meu” (traducere din limba chineză de Irina Ivaşcu) de Gao Xingjian (Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000) a fost publicată la Editura Polirom, în 2017.
Un articol de Andrei Crăciun|20 octombrie 2017
Scumpe domnule Gao, vă scriu din România. Ne-am întâlnit, nu demult, la Festivalul de Literatură și Traduceri de la Iași. De fapt, e mult spus că ne-am întâlnit, mai degrabă eu v-am întâlnit, căci am nimerit într-o seară la cină lângă dumneavoastră, dar n-am îndrăznit să vă adresez cuvânt.
V-am urmărit, în schimb, într-o deplină tăcere extrem orientală, cum cinați, v-am ascultat cuvintele rostite celor de lângă dumneavoastră, într-o franceză splendidă, rostită cu atâta blândețe, și am tras concluzia că trebuie să fiți un om bun.
Pe parcursul zilelor care au urmat, acea convingere a crescut în mine – poate că nu erați cel mai bun (ce înseamnă, până la urmă, asta?) dintre scriitorii din orașul Iași, dar sigur erați un om bun, și asta e, în ceea ce mă privește, mai presus de orice Nobel.
FILIT 2017
V-am văzut apoi și pe scena Naționalului din Iași, v-am ascultat vorbind despre Renaștere, acum în mileniul al III-lea, despre mama dumneavoastră, actriță amatoare, despre cele trei vieți ale dumneavoastră, despre cea din China, cea din Franța, țara care v-a adoptat, și cea de cetățean al lumii, despre romanele și cinepoemele dumneavoastră, despre Infernul lui Dante și teatrul absurd al lui Ionesco. Și nu vasta dumneavoastră cultură m-a impresionat.
Scumpe domnule Gao, am mai ascultat nobelizați luând cuvântul, dar n-am mai ascultat nobelizați atât de firești. Bineînțeles că am început să vă citesc.
Am ajuns la o colecție de nuvele de acum câteva decenii, de când încă trăiați la Beijing – reunite în România sub titlul O undiță pentru bunicul meu – și m-am tulburat.
Îmbătrânesc și eu. Și nu mai știu ce să mai cred despre melancolie, despre nostalgie, despre amintire la om.
Sunt mai aproape de dumneavoastră, când scrieți despre lumea care a fost cu atâtea ancore în lumea care e acum și chiar în cea care va fi. Amintirile ordonate sunt, desigur, doar un vis, aveți dreptate.
De aceea, dintre toate nuvelele dumneavoastră, O undiță pentru bunicul meu mi-a încălzit inima, m-a înduioșat cu adevărat și mi-a amintit, din nou, că lumea niciunuia dintre copiii care am fost nu mai există. Aceasta este o lege universală de care, înnebuniți de viață cum ajungem, nu mai ținem seama. Este o crimă pe care o repetăm, generație după generație. Progresăm.
Scumpe domnule Gao, în limba română există un basm care se numește Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Îndrăznesc să vă fac această recomandare de lectură, chiar dacă e un Nobel între noi, și chiar dacă aveți cu patru decenii în plus.
O fac numai și numai pentru că știu că v-ar încălzi inima, și astfel m-aș simți împăcat.
Scumpe domnule Gao, O undiță pentru bunicul meu e una dintre cele mai frumoase nuvele care s-au scris vreodată. Nu mai puțin e basmul acesta. Vă rog, vă rog, citiți-l.
O să vă îndrăgostiți ca de Ionesco.
Dintre toate nuvelele dumneavoastră, O undiță pentru bunicul meu mi-a încălzit inima, m-a înduioșat cu adevărat și mi-a amintit, din nou, că lumea niciunuia dintre copiii care am fost nu mai există.
