Făgăduinţele făcute cu ultima suflare sau pierdute pe malul mării, prin foc şi cenuşă, în miezul pădurii sau în virtual, revin ca un blestem pentru a fi îndeplinite de ultima „speranţă” a celui căruia i s-a promis un fel de salvare, un fel de iertare.
Un articol de Teodora Florea|16 ianuarie 2024
Așa ar suna o descriere general-poetică a tetralogiei de piese de teatru Sângele făgăduințelor. Poveștile ei explorează familia, originile, ciclurile generaționale, violența, moartea, iubirea, natura adevărului, trădarea și căința. Apărută în octombrie 2023 la Editura Cheiron, în traducerea lui Sorin Gherguț, volumul capătă valoarea unui „uriaș” în seria „Dramaturgi de azi”, publicată de Fundația Culturală Camil Petrescu.
Autorului, actorului și regizorului canadian de origine libaneză, Wajdi Mouawad, i-au trebuit aproape 14 ani să finalizeze piesele Litoral, Incendii, Păduri și Ceruri. Pendulând între repetiții, ateliere, crearea și ridicarea unor trupe de teatru, filmări, cariera academică și trăirea vieții personale, Wajdi rupe bucăți din biografia sa și le reconfigurează alături de colaboratorii săi artistici pentru a-și îndeplini făgăduința față de sine – aceea de a spune, până la capăt, o poveste amplă, universal valabilă, despre viață.
Procesul de lucru ca o re-naștere la comun
Împlinirea fiecărei povești a constat în întâlnirea creativă dintre dramaturg și echipa de actori, acel tip de repetiție ca o „nevoie înfricoșătoare de a ne extrage din noi înșine permițându-i celuilalt să dea năvală în viețile noastre și să ne smulgă din apăsarea existenței.” (pg. 9) Autorul declară că personajele nu și-ar fi găsit deplina umanitate în lipsa exercițiilor făcute cu actorii în timpul atelierelor creative. Aceste exerciții nu au fost pedagogice, ci simple și oneste necesități de a povesti și de a asculta povești intime, despre dorințele și fricile omului în a cărui putere creativă te bazezi.
Dramaturgia lui se revendică, așadar, din interacțiune, din discuții, amintiri, confesiuni, comentarii, întrebări și a avut puterea de a deveni un mediu – parțial ficțional, parțial simulacru al realității – care permite actorului și personajului să nu se suprapună în această explorare în tenebrele ființei. Wajdi mulțumește cu nemărginită recunoștință echipelor cu care a lucrat la cele patru povești, de la stadiul inicipient al schiței de text până la premiera spectacolelor. Pentru că, abia când scena devine „locul al unei consolări nemiloase” (pg. 84), se poate îndeplini adevărata făgăduință a teatrului – să răscolească ceva în interiorul privitorului și creatorului, să reconfigureze gânduri și sentimente despre adevărul (parțial sau ne-) cunoscut despre sine și despre lume.
De aceea, temele recurente ale tetralogiei sunt tratate diferit, prin structuri dramaturgice care permit aplicarea unui pluri-perspectivism nemilos, o autoanaliză lucidă pe care și-o fac protagoniștii în descoperirile despre sine. Privită din exterior, Sângele… este o odisee post-dramatică de întoarcere la tenebre pentru a înțelege moștenirea familială, cu reminiscențe tragic oedipiene, începută de Wilfrid în Litoral, continuată de cei doi gemeni în Incendii și finalizată de Lup în Păduri. Concluzie brechtiană, Ceruri vorbește despre făgăduință prin tema prieteniei care rezistă dincolo de timp, bazată pe o recunoștință de viață și de moarte, adică printr-o variantă de prietenie salvatoare.
„Nimic nu-i mai tare ca visul care ne leagă pe vecie” sau Litoral
Prima scriitură lovește direct într-un punct vulnerabil, punându-i protagonistului problema doliului pentru tatăl cu un trecut enigmatic, exact atunci când tinerețea începuse cu explozia tipică de hormoni, dorințe și așteptări. Wilfrid se trezește deodată orfan de amândoi părinții și devine responsabil să-și onoreze tatăl alegând locul potrivit de odihnă. Drumul până la litoralul unde acesta și-a consumat povestea de dragoste cu mama are caracteristici absurd-onirice, ușor deplasate din realitate într-o pseudo-psihoză. Adjuvanții protagonistului sunt deopotrivă două voci „din vis”, cât și o gașcă de pușlamale sălbăticite de război, adunate din satele libaneze unde trupul tatălui a fost respins.
În sine, este o poveste despre reconfigurarea relației dintre tată și fiu prin îndeplinirea făgăduinței nobile de a nu-i lăsa osemintele pradă întâmplării, având în acest caz accente antigoniene. Totodată, reflectă ideea „familiei alese” prin anturarea cu tineri ale căror copilării au fost distruse și care jinduiau pentru pretextul de a-și spună povestea și de a-și închide socotelile cu familia.
„Sunt adevăruri care nu pot fi dezvăluite decât cu condiția să fie descoperite” sau Incendii
Despre Incendii s-a scris mult și variat, cu precădere în contextul multiplelor premii primite în ţara sa natală şi al nominalizării la Oscar. Filmul fiind o adaptare a textului de scenă, rămâne fidel din punct de vedere narativ poveștii, construind-o cinematografic ca un puzzle ce pune în paralel memoria și prezentului. De această dată, accentul cade mai ales asupra relației mamă-fiică, în care trecutul mamei conține embrionul tragismului pur și al unui neștiut eroism reacționar, pe care fiica le descoperă cu oroare și frică existențială.
Pe de altă parte, piesa este și o pledoarie feminist-politică despre război, despre nonsensul și vidul lăsate drept moștenire supraviețuitorilor, despre nevoia urgentă de a găsi argumentele prin care prezentul nu se poate defini numai prin făgăduințele trecutului. În cele două scrisori așezate în oglindă, un epilog de sine stătător, regăsim deopotrivă violența și agresivitatea sădite în sufletul victimei de război, cât și puterea de a înțelege nedreptatea prin iubirea ce obligă la iertare și la sacrificarea propriei vieți.
„Atâta dragoste întrezărită și brusc retrasă; atâta frumusețe pierdută, prădată, răpită” sau Păduri
Înțelegerea paradoxurilor generaționale și a labirinturilor trecutului nu se limpezește doar prin protagoniști academicieni, maturi și verticali, pentru care dispariția figurii parentale reprezintă un inconvenient. Wajdi o propune, în Păduri, pe Lup, o adolescentă furioasă, revoltată și hormonală (deci foarte tipică) drept ghidul neinițiat, ce trebuie să coboare în hățișurile propriei genealogii pentru a înțelege nu numai cine au fost strămoșii ei, ci cine este ea și ce legături are cu membrii familiei sale.
Într-o poveste care se ridică la nivelul complexității Unui veac de singurătate sau a serialului Dark, regăsim încurcate ițele destinelor mai multor femei. Imaginea mamei lor este pătată de resentimentul abandonului și rămâi cu senzația că este sinistru să ajungi să dai naștere unui copil din iubire și speranță și să trebuiască să-l părăsești din necesitate, rușine sau frică. Lup se revendică în final drept aceea care sfărâmă lanțurile unui ciclu ce se repetă fatidic și creează doar singurătate, frică și mai multă ură față de figura maternă.
„Cultura, frumusețea, poezia nu sunt decât niște cortine groase care vă orbesc și nu fac decât să obtureze scânteia adevărului” sau Ceruri
Îndrăzneață prin tehnicile narative și experimentală (pe alocuri) în formă de restul compozițiilor din tetralogie, Ceruri încheie cu subtilitate și acuratețe un gând început de la primele replici din Litoral – cine definește identitatea cui într-o legătură de sânge? Mai exact, fiul este oglinda tatălui ori tatăl este oglinda fiului? Într-un sediu izolat de lume, în totală discreție, o echipă de specialiști sunt însărcinați să identifice, să descifreze și să prevină un atac terorist de amploare. Cu patru zile înaintea concediului de Crăciun, Valery, unul din membrii-cheie ai operațiunii se sinucide, blocând tuturor șansele de a se întoarce acasă sau de a afla motivul tulburării bărbatului. O poveste cu intrigă polițistă, în care pasajele potente și tulburătoare sunt cele care chestionează utilitatea culturii, educației, sensibilității, frumuseții, precum și necesitatea evoluției umanității într-o lume fundamental corupt(ibil)ă.
***
Analizând-o dintr-un unghi literar, Sângele făgăduinței este o lectură care lovește cu o plăcută cruzime în sensibilitatea cititorului, ridicându-i întrebări despre propriile sale valori umane și familiale, despre educație, cultură și despre privilegiile cu care s-a născut. Scriitura impune un lirism nuanțat cu nostalgie, după cum observă și traducătorul în „Nota” sa și adeseori reconstruiește imagini ale violenței și torturii (nu exclusiv fizice) prin analogii de o delicatețe dureroasă.
Privind-o cu ochiul omului de teatru, tetralogia merită tratată ca un proiect ambițios de implementat în spațiul românesc, unde problematica originilor străine, a transplantului de culturi și de mentalități, a chestionării tradițiilor și a trecutului cunoscut poate dinamita dialogul dintre public și scenă. Are potențialul de a fi chiar mai tabu decât subiectele precum războiul, violența, violul, de care autorul nu se ferește, fiind el însuși un „copil al războiului”.
Fotografia din deschiderea articolului este preluată din ecranizarea Incendies (2010), dir. Denis Villeneuve.
