Ştefan Bănică: „Destinul meu în teatru se numeşte Radu Beligan“
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-banica-destinul-meu-in-teatru-se-numeste-radu-beligan/

MEMORIA CULTURALĂ Nu avea nimic din morga multor vedete, deşi câştigase destulă popularitate. Vorbea deschis, era prietenos, se mişca dezinvolt. Ştefan Bănică (n. 11 noiembrie 1933, Călăraşi – d. 26 mai 1995) a urmat cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, unde i-a avut colegi pe Valeriu Grama şi pe Lucian Pintilie.

Un articol de Monica Andrei|26 mai 2014

„Pintilie, pe vremea liceului, era în afara problemelor de teatru. Atracţia lui se numea literatură. În liceu am jucat Rică Venturiano. Niciunul dintre noi nu avea microbul teatrului. De multe ori, în singurătatea mea, stau şi mă gândesc când i-a apărut lui Pintilie pasiunea pentru teatru? Atunci când am părăsit trupa giuleşteană pentru a veni la «Bulandra» unul dintre motive a fost Lucian Pintilie“, povestea Ştefan Bănică.

În copilărie a cântat în corul radio apoi a trecut la emisiuni dedicate copiilor, la radio. Datorită contactului cu arta, a avut privilegiul de a vedea şi asculta monştri sacri ai generaţiei de aur a teatrului românesc.

„Puterea de fascinaţie a lui Birlic, Timică sau Manolescu era atât de puternică încât serile semnam prezent în faţa teatrelor bucureştene. Bani n-aveam. Aveam o metodă infailibilă de a pătrunde în sala de spectacole. Nu există controlor de bilete care să nu poată fi păcălit“, îşi amintea Ştefan Bănică.

Tatăl actorului şi-a dorit să-şi vadă fiul avocat, pentru a-i admira logoreea şi aplombul în discuţie, dar mama sa era sigură că fiul său va fi actor. „Mama mă vedea cel puţin de valoarea lui Birlic. Nu contenea să se laude la toată mahalaua cu fiul ei care jucase la radio alături de actori mari şi spunea că e talentat.”

„Destinul meu în teatru se numeşte Radu Beligan. Parcă a fost ieri. Am imprimat ceva la radio. La plecare, Radu Beligan m-a poftit în maşină fără să şoptească ceva. Am coborât direct la secretariatul Institutului de Teatru unde, peremptoriu, i-a zis secretarei: «Înscrie-l!» Am rămas perplex şi am zis: «Nu!».

Beligan, tăcut, m-a luat de mână, m-a condus spre una din clasele goale, şi, aşa, din senin, mi-a tras două perechi de palme. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a ordonat: «Acum, mergi de te înscrie! Ştiu eu de ce!». Am intrat din primul foc, devenind elevul maestrului Finţi. De la el am deprins etalonul meseriei pe care îl voi respecta toată viaţa: măsură şi fixitate. A fost un mare meşter.”

După absolvire, a debutat în 1955 la Teatrul din Galaţi, care era nou înfiinţat atunci, jucând alături de actriţa Gina Patrichi, Dana Comnea, Mihai Pălădescu, Matei Alexandru…

Joacă un timp la Teatrul Tineretului din Bucureşti, apoi doar o stagiune la Teatrul din Ploieşti. Din 1960 revine în Bucureşti angajându-se la Teatrul „Giuleşti” apoi la Teatrul “Bulandra”.

„Joc de când mă ştiu. Fără scenă, fără spectacole şi aplauze viaţa nu are nici un sens pentru mine; La «Bulandra» erau două nume celebre: Ciulei şi Pintilie.”

“Nu pot uita pe Peter Brook care, după ce a văzut un spectacol al lui Pintilie, a îngenunchiat, i-a sărutat cu evlavie mâna, declarând că este fericit să cunoască şi să vadă un spectacol făcut de un fantastic artist.”

La Teatrul “L.S. Bulandra” joacă alături de mari nume ale scenei româneşti şi se împrieteneşte cu Toma Caragiu despre care va spune: „Eram atras, ca de un magnet, de personalitatea lui Toma Caragiu; am plecat de la Ploieşti la Bucureşti ca să fiu în preajma celui pe care-l consideram unul dintre cei mai mari actori ai noştri.

stefan banica

Toma Caragiu: marele actor, inegalabilul om, bunul meu prieten. Un asemenea talent se naşte o dată pe un secol. Era de o inegalabilă modestie. De pe vremea doamnei Bulandra, în teatru exista o lege nescrisă: în turneu, vedeta doarme singură. Ei, bine, din clipa când ne-am cunoscut, Tomiţă niciodată n-a dormit singur. Am împărţit împreună totul şi la bine şi la rău.”

„Atunci, la debutul meu pe această scenă cu Ştefan Iordache din «D ‘ale Carnavalului», s-a petrecut ceva esenţial în viaţa mea de actor: integrarea într-o echipă de maeştri, şcoala pe care întreaga distribuţie a făcut-o sub conducerea lui Lucian Pintilie, în pregătirea spectacolului…

Era ceea ce-mi doream de ani mulţi în meseria mea: să am de unde învăţa. După ce am fost angajat definitiv la Teatrul «Bulandra» m-am întâlnit din nou cu Caragiale şi cu Toma, de data aceasta cu regizorul Liviu Ciulei, în Ghiţă Pristanda din «O scrisoare pierdută».”

În aşteptarea marilor roluri îşi risipeşte talentul în spectacole de divertisment. „Cântam în cuplete de bună calitate. Dacă aş cânta numai, înseamnă că m-aş contrazice. Muzica uşoară îşi are profesioniştii ei.”

Printre cele mai celebre piese muzicale interpretate se numără „Îmi acordați un dans”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „Gioconda se mărită”, „Hei, coșar, coșar” și „Astă seară mă fac praf”. Fiul său, Ștefan Bănică junior, i-a urmat cariera atât în actorie, dar mai ales în muzică.

A format un cuplu pe scenă cu Stela Popescu în spectacole estivale de revistă pentru televiziune, apoi s-au despărţit.

„Experienţa revistei este foarte utilă meseriei noastre; în ceea ce mă priveşte nu am jucat într-un asemenea spectacol în teatru; platoul Tv este cu totul altceva. Umorul nu se poate cartela. Pentru a fi crezute, satira şi umorul trebuie să atace probleme majore.

Chelnerii, frizerii, bişniţarii nu mai prezintă nici un interes pentru un textier care se respectă. După mine, marele Muşatescu poate ţine afişul câteva stagiuni. Daţi-mi o revistă de altădată şi merg singur să cer un rol.

Cu Stela Popescu m-am întâlnit la televiziune şi cred că am făcut un lucru foarte bun. Cuplurile de succes nu prea rezistă vremii. Un cuplu are nişte legi ale lui (una dintre ele cere ca partenerii să fie de valoare apropiată). Un actor mare, personalitate mare, pretenţii pe măsură, capricii, aşisderea. Ce mai, două săbii nu pot încăpea într-o teacă. Stela e o mare artistă. După mine şi-a refăcut cuplul cu Alexandru Arşinel.”

Ştefan Bănică, despre teatru

Regizorul

“Regizorul trebuie să-ţi corecteze manierismele, automatismele, căci un mare regizor, pe lângă idei devastatoare, trebuie să aibă un ochi neiertător.”

Animalul în spectacol

„Jucam în «Escu», aveam drept partener un câine pe care Jorj Voicu îl ţinea în braţe. Nu ştiu din ce motive, interpretul a fost schimbat cu un pechinez. A receptat, totul a fost foarte bine la repetiţii. Seara, în scenă, eu, Jorj Voicu şi Astra Dan.

Când să dau replica, pechinezul începe să latre de mama focului. Mă apropii de Voicu şi-i şoptesc: «lasă-l pe mine!» Şi-l arunc în culise. Animalul se întoarce în scenă exact la graniţa dintre noi şi culise şi se pune pe lătrat. Cei din culise îl tentau cu mâncare, nu puteau ajunge să-l ia fără să fie văzuţi în sală, iar noi nu puteam continua. Din situaţia comică, devenise tragicomică! (Flacăra nr. 24 din 1983)

Despre cronicari

„Nişte tovarăşi de drum, de viaţă, care uneori se travestesc în inamici. Dacă piesa e proastă, ne răfuim între noi, cei din teatru, spectatorii ne întorc spatele, iar cronicarii ne ocărăsc.”

Cronica de teatru

„Cronica de teatru îl ajută pe actor. Şi pe mine m-a ajutat cândva. Jucam în «Escu». Un cronicar scria: Dacă n-am «trage» atât de Ştefan Bănică, ar fi un mare Iancovescu. Şi te asigur că de atunci n-am mai «tras» niciodată!”

Despre aplauze

„Îmi plac huiduielile, nu aplauzele. Publicul m-a cam sâcâit… Mă aflam în turneu, jucam o comedie. Câţiva dintre cei cocoţaţi la cucurigu nu ne dădeau pace. Lasă vorba, mă! Scurteaz-o!… Ia-o în braţe!… Pup-o mă! Pup-o! Am oprit spectacolul şi în faţa cortinei le-am ţinut un logos despre buna purtare. Apoi l-am invitat pe responsabilul instituţiei să-i poftească pe recalcitranţi afară, la fotbal! După păţanie spectacolul a fost… şi mai şi! N-a mai râs cineva. Mulţi s-au abţinut de teamă să nu greşească. Comedia noastră spumoasă şi poantele irezistibile au căzut în gol.” (Gong 87)

Foto cu Stefan Banica – Facebook Stefan Banica

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.