Bucureștiul reginei Elisabeta
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-reginei-elisabeta/

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

Un articol de Georgeta Filitti|29 Noiembrie 2016

Oraşul o impresionează prin culoare şi sunet. Maramele purtate de femei, indiferent de condiţia socială, albul predominant în mai toate hainele o fac să vorbească de „exotism”, de „neobişnuit”. Dusă la Mitropolie, pe covorul roşu aşternut în onoarea ei, tânăra domniţă asistă şi la căsătoria a 40 de perechi de români care şi-au unit atunci destinele.

Palatul regal, despre care, ca şi soţul ei, cu greu spune că s-ar putea numi astfel, declară că a fost cu siguranţă „aranjat în grabă”. Peste 23 de ani, în 1892, va nota cu mândrie că igrasia a dispărut, osteneala maestrului Sthör a dat roade (a adus mobilier, lambriuri, a amenajat biblioteca în stil renascentist german), iar oraşul, în general, creşte cu circa 1.000 de case construite anual.

Observaţiile pe care le face despre capitala ei sunt contradictorii şi doar coroborarea cu alte mărturii ne ajută să înţelegem starea de spirit a acestei femei de educaţie spartană, curioasă, bună şi dornică să-şi înţeleagă supuşii.

Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini, dar şi de cârciumile unde zăreşte „chipuri de briganzi cu ochi blânzi (!) şi trişti”.

La venirea ei, Dâmboviţa (care înseamnă, după credinţa reginei, frunză de stejar) era nezăgăzuită. Inunda mahalalele şi era plină de puradei despuiaţi, sacagii guralivi şi bivoli cu pielea lucioasă (i s-a spus că iarna aceştia sunt acoperiţi cu pături de lână ca să facă faţă frigului şi ţinuţi în „adăposturi subterane”). După aproape un sfert de secol, canlizarea râului făcuse minuni iar pe cheiu se înşirau hale, abatoare, spitale, şcoli, cazărm, biserici.

Fântânile singuratice de la marginea oraşului o impresionează în chip deosebit; le-au săpat cei care vor să le fie iertate păcatele; de aceea, cine bea zice cu voce tare: „Dumnezeu să-l ierte!”.

Circulaţia în oraş îi pare năucitoare. Trăsurile gonesc ameţitor prin faţa Palatului regal: într-un sfert de oră trec 120-150 de atelaje. Le mână, de obicei, birjari lipoveni care conduc repede, ca la Petersburg. Sunt „curaţi, discreţi şi cinstiţi”, iar de 1 ianuarie vin la rege cu pâine, sare şi miere. Liniştea oraşului e păstrată doar între orele două şi patru din noapte, constată nemulţumită regina Elisabeta.

Dar nu doar trăsurile întreţin zgomotul. Bulgarii (de fapt oltenii!) cu cobiliţe, aprovizionează ambulant oraşul, cărând, între altele, o „băutură oribilă” – braga – dar şi miei jupuiţi, spânzuraţi de prăjini.

La balul de la Palat, de 1 ianuarie, regina rămâne uimită de stăpânirea de sine a musafirilor; un deputat ţăran şi soţia lui nu se miră de nimic, stau gravi şi importanţi, încât are senzaţia că adevărata regină este această femeie de origine modestă, înfăşurată graţios în marama ei minunată.

Modernizarea oraşului se vădeşte în rapiditatea cu care e adoptată moda pariziană, ca şi faptul că româncele sunt la curent cu teatrul parizian, cu „ce se poartă” în orice domeniu.

Dar unele apucături venite, crede regina, din timpuri imemoriale, dăinuie în Bucureştii ce se occidentalizează. E vorba de „bucuria publică” pricinuită de trecerea mortului: în sicriu, descoperit, fardat, împodobit şi bocit de femei care-şi zmulg părul din cap, în sunetele Marşului funebru al lui Chopin. Şi ca să acentueze „bizareria”, regina, după ce vorbeşte de coliva care însoţeşte orice înmormântare românească, aminteşte de înjurătura „mânca-ţi-aş coliva!”.

Paştele îi pare un moment magic: lumea ia lumină în biserica metropolitană de la rege.

Regina Elisabeta reţine şi aşa zise legende: despre femeia blestemată „să nu albească” ori despre cea care şi-a bătut bărbatul (silită să toarcă zi şi noapte până când aruncă fusul într-un loc de unde ţâşneşte un izvor şi acolo zideşte o biserică).

Din amestecul de constatări directe şi povestiri auzite, regina evocă un moment semnificativ: când principele Carol a fost invitat pe tronul României nu ştia bine nici unde se află această ţară. A luat o hartă şi a tras o linie între Londra şi Bombay, constatând că viitoarea lui patrie de adopţie e pe traseu şi a exclamat: „E o ţară de viitor!”.

Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123