Monitorul Oficial – o publicație venerabilă, dar mereu tânără
https://www.ziarulmetropolis.ro/monitorul-oficial-o-publicatie-venerabila-dar-mereu-tanara/

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

Un articol de Georgeta Filitti|10 Decembrie 2016

Redactor a fost desemnat Ion Eliade Rădulescu, cel care scotea deja, de trei ani, Curierul românesc. Foaia apărea săptămânal, joia, într-un tiraj de 400 de exemplare şi se distribuia gratuit autorităţilor subordonate. Pe urmă i s-a pus un preţ; abonamrentul anual era de patru galbeni (cât costa atunci un bou de jug). În 1853 tirajul crescuse la 4 000 de exemplare.

Titlul i-a fost schimbat în 1859 când devine Monitorul Oficial. Cu format şi apariţie diferită (până azi, când e zilnic), publicaţia, ca mai toate lucrurile realizate în spaţiul românesc, s-a schimbat, şi-a sporit numărul de pagini, şi-a împărţit conţinutul (Dezbaterile parlamentare, din 1859 până în 1938, constituie cea mai expresivă arhivă de oratorie parlamentară naţională). Cel dornic să reconstituie istoria administraţiei, a birocraţiei române, găseşte în paginile Monitorului Oficial un tezaur de informaţii, înţelege ce s-a păstrat din vechea legislaţie sistematizată de fanarioţi, ce şi-au însuşit românii din jurisprudenţa occidentală (inclusiv din Codul Napoleon), cum au modificat, simplificat şi îmbinat textele de lege din toate provinciile istorice unite în 1918 pentru a dobândi o legislaţie unitară a noului stat, România Mare.

Tot în Monitorul Oficial (încă din 1833) îşi face loc o dispoziţie, urmată cu străşnicie până în1989, cea a depozitului legal. Orice editură  (şi tipografie) era datoare să trimită marilor biblioteci un număr de exemplare din toate tipăriturile. Din 1948, această prevedere s-a urmat dar autorităţile comuniste au introdus aşa numitul fond special, la care accesul era restrictiv. Cum cei care decideau ce trebuie citit şi ce nu de marele public erau adesea abia alfabetizaţi, s-a ajuns la situaţii hilare. Opera istoricului latin Ttitus Livius a stat la index până în 1990 pentru că un şugubăţ, chestionat de cenzorul prostovan, a spus că e vorba de un autor nazist periculos.

Cel interesat de mişcarea proprietăţii (transferuri, cedări, înzestrări, testări, vânzări, confiscări, schimburi) găseşte harta integrală a acestui proces la licitaţiile (mezatul) organizat de primării. De numele publicaţiei se leagă şi locul de tipărire, Imprimeriile statului. În secolul 19 funcţionau într-o clădire din preajma bisericii Sf. Ilie Gorgani. Aici au fost aduse maşini, matriţe de tot felul, litere odinioară ale tipografiei Mitropoliei, de la Sf. Sava, comisia Centrală de la Focşani, mânăstirea Neamţu. Curând instituţia a ajuns să deţină monopolul publicaţiilor de calitate: reviste, dicţionare, ediţii de lux (ca Tetraevangheliarul găsit la Londra şi pregătit pentru tipar de Moses Gaster) şi-au găsit forma elegantă, luxoasă în această imprimerie.

Din combinaţia, peste vremi, a publicaţiei regulamentare iniţiată de generalul rus Pavel Kiselev, materializată la început de Eliade Rădulescu, cu o tipografie modernizată permanent, a răzbit până în zilele noastre o tiparniţă de prestigiu, Monitorul Oficial. Este un lucru ce se cere relevat pentru că tradiţia, continuitatea nu au făcut niciodată casă bună cu veşnica noastră dragoste de schimbare, de abandonare, de ignorare a valorilor din trecut.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123