Ştefan Bănică: „La cinci ani, am trăit un moment istoric pe scena Teatrului Bulandra“
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-banica-la-cinci-ani-am-trait-un-moment-istoric-pe-scena-teatrului-bulandra/

Ziarul Metropolis continuă campania „INTROSPECŢII“ – o serie de interviuri despre lucrurile care ne definesc viaţa. Episodul 4. Copilăria. Invitat: Ştefan Bănică.

Un articol de Adina Scorţescu|28 aprilie 2016

Adina Scorţescu: Care este povestea preferată a copilăriei, pe care ţi-o spuneau mama sau tata?

Ştefan Bănică: Aveam câţiva ani, stăteam într-o casă cu o curte imensă, cât un teren de fotbal şi îmi amintesc că l-am văzut pe iepuraş. Aţi înţeles bine, pe iepurasul care vine de Paşti. Am dat imediat alarma în casă. Nimeni nu m-a crezut. Ori imaginaţia mea a luat-o razna, ori îmi doream atât de mult să-l văd pe iepuraş, încât l-am văzut! La noi in familie, de Paşti, pentru copii cea mai mare bucurie era să căutam cadourile de la iepuraş, care erau ascunse. Si aveam şi o mare dorinţă de a-l vedea pe iepuraş şi poate chiar l-am văzut. Una dintre poveştile reale care mi-au marcat copilăria. Mama ştiu că-mi citea din Fraţii Grimm si tot ea îmi spunea că ajunsesem, pe la 3 ani, să învăţ poveştile pe dinafară. E un lucru care mi-a folosit mai târziu (râde). Repetam ca o maimuţă, stăteam cu cartea în faţă ca şi cum aş fi citit. Oamenii mă urmăreau şi exclamau: „Băi, ce deştept e copilul ăsta!“.

Tata cânta prin casă?

Ei… tot timpul! Tata avea o personalitate atât de puternică… Fac o paranteză. L-am întrebat la un moment dat pe Liviu Ciulei, atunci când am avut onoarea să lucrez cu domnia sa, următorul lucru: „Domnule Ciulei, ăştia care vorbesc normal, aşa, ca pe stradă… (vezi acum filmul românesc minimalist)… aşa trebuie să se vorbească şi pe scenă, adică dacă spui «hai, noroc, ai un pahar cu apă?» înseamnă că asta a fost actorie?“. Mi-a spus că nu. Pe scenă, viaţa este ridicată la o putere. Adică un personaj trăieşte o viaţă în două ore. Şi atunci, vorbirea nu este o vorbire „de stradă“, civilă. Chiar dacă acum asta se confundă deseori cu talentul. Tata, şi când canta, şi când vorbea normal, aveai senzaţia că e pe scenă. Erau puţini actori cu o personalitate atât de bogată, nuanţată, plină de imprevizibil, de surprize şi de emoţie, care nu trebuiau să se mai gândească la cum vorbesc sau ce fac. Nu trebuiau să joace, ci doar să fie. Taică-miu era una dintre aceste personalităţi. El era. El nu juca. El se juca. Cum era la televizor, aşa era şi în casă.

Există o surpriză pe care ţi-a făcut-o la un moment dat tatăl tău?

Poate nu e întâmplător, dar amintirile se leagă, cumva, tot de profesie. Am fost la premiera celebrului spectacol „O scrisoare pierdută“, montat de Liviu Ciulei, în 1972, la Teatrul Bulandra, cu o distribuţie fabuloasă: Toma Caragiu, Rodica Tapalagă, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Petrică Gheorghiu, Fory Etterle, Octavian Cotescu, Aurică Cioranu, Mircea Diaconu. Am fost obligat să dorm după-amiaza ca sa merg seara la spectacol, care era la sala de la Schitu Măgureanu. Aveam cinci ani şi n-am înţeles nimic din toată piesa. Singurul lucru care mă frământa era de ce nu scoate taică-miu, care îl juca pe Ghiţă Pristanda, sabia din teacă! Eram în primul rând şi ţin minte că la sfarsit, la aplauze, tata s-a uitat în jos, m-a luat din sală şi m-a pus pe scenă, lângă toţi actorii aceia uriaşi. Şi mi-a dat uşor o palmă peste cap, să mă aplec, să fac o reverenţă.

După ce a murit, am făcut o emisiune despre taică-miu la Televiziunea Română. Atunci am luat interviuri unor oameni importanti cu care a lucrat. Emisiunea începea cu un monolog, în care vorbeam despre tata. Discursul meu despre tata a fost filmat pe aceeaşi scenă, de la Bulandra, unde eram actor angajat deja, acelaşi loc în care cu 22 de ani în urmă tata îmi dădea o palmă să mă aplec. Şi mi-am zis că nimic nu e întâmplător în viaţă. Asta a fost o dublă surpriză: la cinci ani mă gândeam de ce nu scoate tata sabia din teacă în spectacol, iar, după ani, revelaţia a fost să-mi dau seama că am făcut parte, involuntar, din premiera unui spectacol care a intrat în istoria teatrului românesc. „O scrisoare pierdută“ la Teatrul Bulandra, în montarea lui Liviu Ciulei, este unul dintre cele mai mari spectacole puse în scenă în România.

Deci, la vârsta de 5 ani am luat parte, indirect, la fabuloasa istorie a Teatrului Bulandra, pe care, cu umilinţă, l-am slujit mai târziu, timp de 13 ani, până când m-am transferat la Teatrul de Comedie.

Mai ţii minte când ţi-a venit ideea să te faci şi tu actor, ca tatăl tău?

Foarte timpuriu. Copil fiind, îmi spuneam că mă fac clovn, miliţian sau actor. Cu timpul, mi-am dat seama că primele două meserii seamănă prea mult între ele, aşa că am decis să mă fac actor (râde). Asta nu înseamnă că am făcut ceva pentru treaba asta. E adevărat, am debutat în film destul de devreme, pe la 15 ani, dar, pe atunci, să faci filme sau să apari în spectacole înainte de Institut nu erau deloc chestiuni privite cu ochi buni. Întorcându-mă acum, în prezent, fiul meu, Ştefănel, care are 14 ani, probabil că o să vrea să facă aceeasi meserie. Dorinţa lui a fost să meargă la un curs de actorie. Are, totuşi, 14 ani… deci, ce roluri poţi juca la vârsta asta!? Ideea de a merge la un curs de actorie e să capeţi libertate în exprimare, să faci jocuri care să îţi pună imaginaţia la treabă. Pe vremea adolescenţei mele, lucrul ăsta nu era deloc bine văzut. Însemna un pericol de a te duce la examenul de la Institut cu idei preconcepute despre cum să joci, să vorbeşti, să stai. Lucruri pe care le înţeleg foarte bine acum. Mi-am dorit să fac actorie de la 5 ani, dar abia la vârsta de 15 ani mi-am dat seama că ăsta o să fie drumul meu.

Tata ce zicea?

Era împotrivă. Nici nu-i demonstrasem foarte multe înainte de admiterea la Institut… El a spus „Oau!“ abia după ce a aflat că am intrat la Institut. Nici nu a ştiut că am dat examen. Ţin minte că mi-a zis că l-a sunat noaptea Olga Tudorache şi i-a spus: „Băi, ce băiat mişto ai!“ Şi atunci a făcut ochii mari. Din momentul acela, relaţia cu el s-a schimbat.

Pentru că până atunci nu mi-a dat nici un gir de încredere. Dar este o lecţie pentru mine, în profesia mea, şi este o lecţie de viaţă pentru abordarea aceleiaşi probleme cu băiatul meu. Dar, într-un fel, tratamentul ăsta mai dur al lui taică-miu mi-a prins bine. Mi-a spus aşa: „gândeşte-te la ce am făcut eu şi ce sunt eu. Decât să intri pe scenă să iei şi să duci tava, mai bine găseşte-ţi altă meserie. Şi eu i-am zis că n-o să duc niciodată tava şi că am să duc numele de Bănică mai departe. Apoi tata m-a prezentat lui Petrică Gheorghiu, un mare actor si un om extrem de important în viaţa mea. Sunt doi oameni care mi-au marcat cariera la debut: Petrică Gheorghiu, care m-a pregătit pentru teatru şi, la Institut, Ion Cojar, profesorul meu.

Tata i-a spus lui Petrică Gheorghiu să mă ia deoparte şi să-mi spună că asta e o meserie grea şi că nu se face aşa, „ţaca-paca“. Domnul Petrică m-a zgâlţâit din toate temeliile şi m-a lăsat să înţeleg că aveam o responsabilitate dublă faţă de ceilalţi: „tu esti băiatul lui Ştefan Bănică“. El a găsit un repertoriu potrivit farmecului vârstei şi prospeţimii mele la 18 ani. Iar mama m-a sprijinit, a avut încredere în mine. Pe vremea aceea, la facultatea de teatru erau cam 250 de oameni pe un loc, la băieţi. I-am promis mamei că o să iau bacalaureatul şi o să intru la facultate. Ce am promis, aia am făcut. La 17 ani şi 10 luni eram student la IATC. Nu-ţi dai seama ce bucurie, ce fericire pe capul meu, ce însemna atunci, pe vremea aia, să fii student la teatru, ce onoare!

La instrument când ai început să cânţi?

Eu sunt autodidact. Nu am făcut nici o şcoală de muzică, dar de pe la 7-8 ani am facut o „orchestră” din nişte piane de jucărie şi nişte tamburine (râde). Apoi, am descoperit singur câteva acorduri la pian şi am aflat că există Beatles. Şi viaţa mea s-a schimbat definitiv. Când au apărut Beatleşii, a apărut, firesc, şi prima mea chitară. Am strâns într-o sticla de lapte de 1 L suma de 700 de lei în monede de 3 lei şi 1 leu (aşa erau pe vremea aia) şi am cumpărat o chitară frumoasă, dar proastă. Mi-am zdrelit degetele până când mi-a dat sângele, ca să învăţ câteva acorduri. Apoi, când am luat cântatul în serios, am „furat meserie” de la diferiţi instrumentişti. Faptul că nu ştiam note a fost şi un lucru bun, dacă poţi să spui aşa. adică mi-a dat o libertate de a compune, fără să fiu îngrădit de tot felul de reguli muzicale. Acum am peste 100 de piese proprii, compuse şi înregistrate.

IMG_3015 --

Dacă ar fi să retrăieşti un moment fericit din copilărie, care ar fi?

Un moment fericit din copilărie… Îmi trec atâtea frânturi de gânduri prin cap acum… Poate ar fi momentul în care am învăţat să înot. Mi-era frică de apă. Ţin minte că eram la un moment dat la hotelul „Bucureşti” (actualul hotel Iaki din Mamaia). Taică-miu m-a dat la înot la un antrenor de la piscina hotelului. Si cum mie mi-era frică, m-am ascuns după o tufă. Tata n-a mai avut răbdare şi m-a aruncat în apă. M-am speriat rău şi n-am învăţat să înot! Iar apoi, după o lună, la Buftea, soţul Stelei Popescu, Puiu Maximilian, excepţional autor de scheciuri şi cuplete de teatru de revistă, a avut răbdare cu mine şi m-a învăţat să înot. Cum a reuşit, nu ştiu, dar din clipa aia m-am simţit „bărbat”, chiar dacă eram doar un puşti. A fost una dintre cele mai frumoase zile. „Pot să înot!“, îmi spuneam! Nu-mi mai era frică, depăşisem un prag. Aveam şase-şapte ani.

Când erai în şcoala generală te simţeai într-o poziţie privilegiată faţă de ceilalţi colegi?

Nu neapărat. Bineînţeles, dacă taică-miu venea la şcoală, lucru care se întâmpla destul de rar, era un circ! Ieşeau toţi, şi profesorii, şi elevii, ca să-l vadă. Nu era un părinte obişnuit, clar, ştiam lucrul ăsta. Adică, oriunde m-aş fi dus cu el, tot timpul erau oameni în jurul nostru. Nu era ca acum, să ne facem un selfie… Oamenii veneau cu hârtie, pentru autograf. Tata era foarte comunicativ cu toată lumea. Dar, chiar dacă îmi dădeam seama că am un părinte altfel perceput decât ceilalţi părinţi, mă integram în colectiv. N-am simţit lucrul ăsta ca pe un privilegiu.

Când făceai o boacănă, ce-ţi spuneau părinţii?

Maică-mea mai încerca să-mi explice ce nu e bine. Taică-miu era cel „dur” cu consecinţele, care, aparent, ţinea frâiele în mână, dar el era, de fapt, un tip foarte emotiv şi foarte cald. Rolul lui de „cerber” mi-a folosit, mi-a dat o disciplină şi o ambiţie, pe care, altfel, nu le-aş fi avut. Mi-a explicat că în profesia asta n-o să mă ajute faptul că sunt băiatul lui.

Aveam vreo 14 ani, eram la masă la restaurant şi i-am povestit că m-am dus la un film în care un actor de la noi juca foarte prost. „Dar cine eşti tu, să-ţi dai cu părerea? Ai plătit bilet la film?“ „Nu!“, i-am răspuns. „Ai zis că eşti băiatul meu“? „Da!“ „Până când nu realizezi ceva în viaţa ta, să nu-ţi mai dai cu părerea despre alţii!“. După ce am făcut „Liceenii“, i-am reamintit că am rămas cu aceeaşi părere despre actorul respectiv. „Aşa e!” – mi-a spus el – „ ai dreptate. Juca prost în filmul ăla. Dar de-abia acum ai dreptul să vorbeşti!“. Sunt nişte lecţii de viaţă care păreau dure la vremea aia, dar care mi-au dat claritate în gândire, m-au învăţat ce înseamnă să respecţi munca altuia, munca ta şi a fi pe picioarele tale.

Au fost momente în care ţi-ai dorit să scapi de presiunea numelui tatalui tau?

Asta a devenit o problemă după ce am intrat la Institut. Atunci, când, fără să vrei, apare un grad de comparaţie. Erai pus sub o lupă. Şi se aşteptau nişte lucruri de la tine, tocmai pentru că purtai un nume. Asta nu a fost uşor, dar eu mi-am văzut de drumul meu. Si nu sunt singurul în situaţia asta. Există şi Oana Pellea, şi Mihai Constantin, şi Florinel Piersic, pentru care am numai cuvinte de laudă. Nici prin cap nu-mi trecea la începuturile carierei mele că un film ca „Liceenii“ va crea o isterie în masă, va crea mode, tipare. Aşa, cum era el făcut… A fost ceva incredibil. A fost, dacă vrei, pentru marele public, actul meu de identitate. Pentru generaţia mea, nu mai eram băiatul lui Ştefan Bănică, eram Ştefan Bănică Jr. Lucrul ăsta a venit exact când trebuia.

Când ai simţit că ţi s-a terminat copilăria?

E greu de spus. Eu nici acum nu cred că mi s-a terminat copilăria. Îmi accept vârsta… dar nu mă simt nici pe departe ca de 48 de ani. De aceea muncesc în acelaşi ritm cum o făceam şi acum 25 de ani. Ceea ce nu ştiu dacă e bine neapărat, dar aşa simt. Cred că, metaforic vorbind, copilul din tine nu trebuie să moară niciodată. E valabil pentru un artist… pentru oricine, până la urmă. Copilul din noi trebuie să trăiască, pentru că el e sursa. Copilul are puritate, are puterea de a vedea lucrurile aşa cum sunt. El nu joacă nimic. Vorba lui Bibanu’ (n.r. Dem Rădulescu): „Dacă pui un copil sau un căţel pe scenă, lumea se va uita la ei“. Ei nu joacă, ei se joacă. Şi atâta timp cât într-un artist copilul încă e aici, în sufletul lui, artistul va merge mai departe, va face lucruri vii, care au importanţă şi care emoţionează. Rostul nostru, al celor de pe scenă, este să emoţionăm. Dacă tu, ca spectator, pleci din sala de spectacol aşa cum ai venit, înseamnă că eu, ca artist, nu am făcut nimic.

Când erai mai mic considerai că Dumnezeu cobora mai des, aşa, pe lângă tine?

În perioada aia mi-am trăit copilăria. Ştiam că Dumnezeu e undeva, în cer şi că are grijă de noi. Abia după mulţi ani, când am citit nişte lucruri, sau le-am trăit, am înţeles că Dumnezeu nu bate, Dumnezeu nu pedepseşte, ci oferă numai iubire. Şi asta a făcut… Am avut o copilărie frumoasă, în care am iubit şi m-am simţit iubit. Cu toate vicisitudinile perioadei comuniste. Am avut părinţi frumoşi şi oameni frumoşi lângă mine. Şi pentru asta, acum, îi sunt recunoscător lui Dumnezeu.

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.