Alaiul, prilej de ieșire pe uliță
https://www.ziarulmetropolis.ro/alaiul-prilej-de-iesire-pe-ulita/

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

Un articol de Georgeta Filitti|21 Noiembrie 2016

Suspiciunile planează până astăzi asupra cauzelor morţii ultimului domn fanariot. În plus, dispariţia i-a fost ascunsă mulţimii deoarece văduva aştepta confirmarea în domnie a fiului cel mare, Nicolae, fapt ignorat de autorităţile otomane. Familia a decis depunerea răposatului în biserica Sf. Spiridon Nou, ctitorie a lui Scarlat Grigore Ghica, unchiul soţiei sale, Eufrosina Callimaki. Traseul alaiului de înmormântare este unul din cele mai amănunţite şi a putut fi reconstituit pas cu pas astfel: după vizita de condoleanţe a agenţilor consulari ai Prusiei, Austriei, Rusiei şi Franţei (care au refuzat să urmeze cortegiul, preferând să se ducă direct la biserică), ceremonia a început la palatul domnesc, aflat pe locul actual al Teatrului Odeon. 150 de boieri au purtat succesiv sicriul pe umeri până la biserică, având în frunte un sobor de circa 1.000 de preoţi. După mărturia diplomaţilor străini şi a istoriografilor oraşului, G. Florescu şi C. Sărăţeanu, la ferestre, în balcoane, pe garduri şi pe acoperişuri erau mai mulţi bucureşteni decât la o înscăunare de domn ori căsătorie de beizadea. Semnul distinctiv al domnilor fanarioţi fusese steagul cu două sau trei tuiuri (cozi de cal) şi acesta îl însoţea acum pe vodă, alături de baldachinul de purpură şi aur aflat deasupra sicriului.

De la scările palatului până la Cercul Militar de azi (pe atunci acolo se înălţa biserica Sărindar, ctitoria lui Matei Basarab), trei rânduri de câte şase mari vornici l-au dus pe umeri. Alt grup de 18 boieri a asigurat ducerea sicriului până la intersecţia actuală a Căii Victoriei cu strada Domniţa Anastasia (odinioară acolo fuseseră casele lui Gheorghe Sakelarie, făcut baron de prusieni, apoi legaţia ţaristă), în continuare până la casele Câmpineanului (tot pe Calea Victoriei unde se află acum un magazin Herbagen) şi în fine, până la casele familiei Meitani, unde locuia ginerele domnesc Ştefan şi soţia lui Ralu Suţu. Şase agale au purtat apoi coşciugul până la biserica Zlătari, iar de acolo şase cluceri mari l-au dus până la biserica Sf. Ioan cel Mare al Grecilor (pe locul actual al CEC-ului). Acelaşi număr de paharnici au intrat în cortegiu până la casele lui Ştefan Belu, aproximativ în dreptul blocului aşezat pieziş la capătul Căii Victoriei spre splaiul Dâmboviţei. Şase mari stolnici au cotit spre stânga, pe strada Franceză de azi, pe lângă zidul de odinioară al Hanului lui Constantin vodă; şase mari serdari au purtat sicriul apoi până la biserica, ce dăinuie şi azi, Sf. Dumitru de Jurământ (ridicată în 1819); şase căminari l-au dus până la casa dr. Darvari (în Centrul Vechi de azi). De acolo sicriul a fost purtat de şase mari medelniceri la poarta de sus a Curţii domneşti (ruinele acesteia se văd şi azi) şi de acolo până la Hanul lui Manuc sarcina au purtat-o şase slugeri. Cortegiul şi-a urmat drumul spre Bărăţie, până în dreptul magazinului La vulturul de mare cu peştele în ghiare, iar sicriul a fost purtat de şase pitari. Până la biserica Sf. Spiridon succesiunea a fost următoarea: şase mari cluceri de arie, şase logofeţi al doilea de Divan, şase polcovnici, alţi şase polcovnici (avându-l în frunte pe marele polcovnic), şase căpitani cu marele spătar înainte şi, de la uşă în interiorul bisericii, şase căpitani în frunte cu marele agă.

Curtea bisericii era acoperită cu paie din belşug, ca să cruţe puţin de frig picioarele participanţilor. Era puhoi de notabilităţi, dar familiei i s-a recomandat să rămână în locuinţa baş boierului Iordache Filipescu, cel mai mare şi mai bogat personaj la vremea aceia. Casele lui, înconjurate de o grădină imensă, se aflau în spatele actualului Muzeu de Artă.

Până să fie introdus în biserică, trupul neînsufleţit al domnitorului a fost depus în curtea bisericii, într-un cort ancorat în patru colţuri, pe o masă ovală, având la căpătâi portretul său şi stema îmbinată a Ţării Româneşti şi Moldovei. Ca Alexandru Suţu să fie coborât propriu-zis în gropniţa bisericii, s-au scos şi s-au spălat, după datină, oasele domnitorilor înmormântaţi acolo, Scarlat Ghica (ctitorul) şi Constantin Hangerli. Acestea au fost introduse într-un sac de pânză verde şi aşezate la picioarele ultimului adus.

Un şir de strane ascunde acum nepotrivit locul de veci al celor trei domnitori fanarioţi, mărturie parcă a interesului nostru vremelnic doar pentru ceremonia de moarte, dar nu pentru veşnicia ei.

Cortegiul şi-a urmat drumul spre Bărăţie, până în dreptul magazinului La vulturul de mare cu peştele în ghiare, iar sicriul a fost purtat de şase pitari.

 



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123