Un muzeu din care a rămas doar amintirea
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-muzeu-din-care-a-ramas-doar-amintirea/

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

Un articol de Georgeta Filitti|7 Decembrie 2016

Construcţia, de forma unui templu grecesc, s-a umplut, progresiv, cu opere de artă în aşa fel încât, în 1927, când colecţia număra 1182 de piese, „Muzeul Anastasie Simu” a fost donat statului. Donatorul şi soţia lui îşi luau obligaţia să conducă şi să administreze muzeul (cu toate cheltuielile aferente), să cumpere opere de artă şi să sponsorizeze premii. Statul avea datoria „să apere şi să păstreze muzeul”.

Dintre cei doi parteneri, doar primul şi-a ţinut cuvântul.

Gândit deopotrivă ca muzeu şi ca instituţie didactică, noul lăcaş de cultură a cuprns piese de sculptură şi pictură, originale şi copii, din antichitate până în contemporaneitate. Erau astfel prezentate în sălile muzeului piese din şcolile franceză, germană, elveţiană, belgiană, italiană, norvegiană, maghiară, poloneză şi rusă.

Bourdelle, Rodin, Brâncuşi, Medrea, Storck – iată doar câteva nume de artişti ale căror opere le-a găzduit A. Simu.

Din şcoala românească de pictură nu lipseşte nici un nume de notorietate, astfel: Aman, Mirea, Leca, Henţia, Stahi, Szathmari, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Şt. Popescu, N. Pătraşcu, Pallady, Iser, Băncilă, Cuţescu Storck, Verona, Stoenescu, Kimon Loghi, Vermont, Grant.

La fel de bine reprezentată era creaţia franceză, căreia mecenatul îi dedicase o sală întreagă. Gourdault, Monet, Daumier, Besnard, Sisley, Courbet, Pissaro ş.a. deschideau privitorului perspectiva a ceea ce a însemnat pictura în Hexagon, unde s-au format şi desăvârşit destui români.

Pictura altor ţări europene, chiar dacă de anvergură redusă, făcea operă didactică şi cultiva gustul vizitatorului, silindu-l la aprecieri axiologice.

Muzeul se continua odată în plus prin colecţia de stampe, monografii, corespondenţă şi acea ambianţă a unui loc de rafinată cultură. Organism viu, cu schimburi permanente, publicaţii (seria „Apollo”), organizări de expoziţii în afara ţării (Belgia şi Olanda), ctitoria lui A. Simu s-a impus rapid nu numai în spaţiul româesc, ci şi în lumea artisitcă europeană, ca o verigă preţioasă în lanţul de muzee ce brăzdau Europa până la Al Doilea Război Mondial.

Evident, în această afirmare un rol hotărâtor l-a avut directorul aşezământului, Marius Bunescu.

Dar Muzeului Simu i-a fost hărăzită o soartă tristă: sistematizarea grăbită, operată în răstimpul unei călătorii prezidenţiale în străinătate, prin 1986, l-a pus la pământ; bucureştenilor nu le venea să creadă că graţioasa clădire, amintind de un templu grecesc, fusese înlocuită cu o pajişte fabricată peste noapte din pătrate de iarbă cărate cu roaba.

Victimele comunismului n-au fost doar oamenii, ci şi instituţiile de cultură. Faptul că piesele donaţiei soţilor Simu au fost salvate, răspândite, neştiute, prin colecţii, biblioteci ori muzee e poate o consolare de gospodar, dar spiritul care a patronat formarea acelui tezaur a dispărut pentru totdeauna.

Construcţia, de forma unui templu grecesc, s-a umplut, progresiv, cu opere de artă în aşa fel încât, în 1927, când colecţia număra 1182 de piese, „Muzeul Anastasie Simu” a fost donat statului.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123