Undeva, într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari, „acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian” se năştea acum 80 de ani, Ștefan Iordache. Era ziua de 3 februarie. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”. Era anul 1941.
Un articol de Monica Andronescu|3 februarie 2021
A urmat o copilărie petrecută pe străzile din cartier. Prima lui opțiune a fost Medicina. Dar n-a fost să fie… După eşecul cu Facultatea de Medicină, a fugit de acasă şi a fost muncitor. Aşa a nimerit într-o brigadă artistică a unei cooperative, unde cineva i-a zis să dea la teatru. A dat şi a reuşit. Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Şi nici după aceea n-a recitat. E unul dintre puţinii actorii care şi-au păstrat coloana vertebrală în perioada comunistă. Dar poezie n-a recitat şi pentru că a crezut întotdeauna că versurile fac parte din intimitatea poetului. O considera o neputinţă personală…
Peste ani, avea să caute mereu locurile copilăriei. „Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulţi oameni care şi-au negat rădăcinile, uitând. Şi, ca să mă trezesc, din când în când, din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanţi (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit! E trist când amintirile se înceţoşează…”
După absolvire a făcut naveta între Bucureşti şi Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje şi într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai şi plângeam… Pe ascuns. Dar mi-a prins bine“, povestea el.
Nu s-a considerat niciodată o vedetă, pentru că „nu e timp să fii vedetă” şi ironiza termenul „maestre”: „Oi fi maestru ! Asta înseamnă că sunt bătrân.”
Ştefan Iordache era măcinat, sfâşiat, ardea în teatru. Pentru el, nimic nu era o joacă. „Din clipa în care am început să înţeleg ceva din viaţă, nu am mai avut somn. Nu pot să mănânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poţi repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu, cel de azi, nu semăn nu semăn cu cel ce ieri.”
Era vulnerabil şi teribil de superstiţios
Cei care l-au cunoscut ştiu că existau cuvinte cu desăvârşire interzise în preajma lui, iar unul dintre ele era „Macbeth”… Înainte de spectacol venea la teatru şi îşi controla atent toată recuzita, apoi juca poker american de unul singur, în timp ce repeta textul. Indiferent de faptul că-l juca a cincizecea oară…
„Aveam insomnii cu Hamlet! Groaznice”, povestea el. „Când mă culcam, mai jucam încă o dată în minte spectacolul. E cumplit de obositor și mi se întâmplă cu fiecare rol nou. E o ciudățenie de-a mea. Sau poate nu numai a mea. Teatrul nu e o oglindă a vieții. E chiar viață. Duci în tine, în organismul tău, atâtea existențe. Actorul se consumă ca un sportiv de performanță. La fiecare spectacol cu „Hamlet”, slăbeam patru kilograme. La „Richard III”, trei-patru kilograme. La „Titus Andronicus”, două-trei kilograme. Cu trupul tău se întâmplă multe. Există pericolul să te îmbolnăvești. Să te modifici fizic, dar mai ales psihic. Imaginați-vă un actor care joacă zece ani Regele din „Escurial” sau „Titus Andronicus” și se umple de atâta otravă. Eu, când interpretez un asemenea erou, calc altfel, vorbesc, mă comport altfel decât un om normal. Spre nefericirea familiei mele. Cred că e foarte greu să suporți în casă un actor. Am avut șansa să joc numai roluri grele, care mi-au adus satisfacții enorme pe plan artistic. Dar eu nu mai sunt același. Și mi-e dor de mine, așa cum eram când eram copil.” Și a murit cu regretul că n-a avut copii. „Au trecut anii ăştia… atât de repede… Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit într-o viaţă întreaga lucruri, în vânt! Nu la ele mă gândesc, case, maşini, dă-le… mă doare că nu creşte, lângă noi, un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu”…
Retras în paradisul de la Gruiu
„Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viaţa unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul şi la ce se gândeşte în timp ce taie. Aşa că de ce să se bage alţii în meseria mea?”, spunea Ştefan Iordache într-un interviu. Şi, într-adevăr, întreaga lui viaţă a fost extrem de discret. Iar în ultimii ani, de când descoperise Gruiu, micul lui paradis, era din ce în ce mai retras. Prefera să stea acolo, cu nucul lui, cu florile lui, cu iarba şi cu piticii din grădină. Căci da, avea o grădină în care-i plăcea să lucreze el însuşi, să crească roşii şi cartofi…
La teatru venea din ce în ce mai rar, dar când venea era întotdeauna la fel de serios şi conştiincios. Ştefan Iordache venea şi repeta rolul integral, cu cel puţin două ore înainte, spre disperarea cabinierelor, adesea…
Leucemia sau teatrul şi zecile de roluri de care încă ne e dor l-au făcut să ardă însă prea repede. Şi să moară într-o zi de Înălţarea Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 2008. Ultima premieră a fost „Ecaterina cea Mare” la Teatrul Național din București… „Dacă în perioada repetiţiilor la <Ecaterina…> s-a simţit rău, asta cu singuranţă nu s-a văzut în vreun fel şi n-a afectat ritmul repetiţiilor, iar pofta cu care cânta, juca şi dansa pe mine nu m-a lăsat nici o clipă să ghicesc că ar avea vreo suferinţă… Avea o energie pozitivă extraordinară şi toţi în jurul lui o simţeau”, povestește regizorul tehnic al spectacolului. „Mi-aduc aminte, înduioşător, cum venea întotdeauna la repetiţie cu sticluţa de cafea făcută de dna Tonitza. Mi-l amintesc la final, plecând de la cabină… un Ştefan Iordache împovărat, cu un mers greoi, care se îndepărta încet pe coridorul de la Sala Amfiteatru…” Azi și ea dispărută!
