Să fie ea în ţărişoara noastră mică, ai cărei locuitori se lamentează cât e ziua de lungă şi nu mai prididesc a repeta „ca la noi, la nimeni”?
Un articol de Ziarul Metropolis|9 februarie 2023
Ori să fie în altă parte? Sau e doar o vorbă cu tâlc, pe care am preluat-o cu tot cu sens, fără să fim curioși în privința originii?
Să începem cu un mic tur al actualității. La noi, ceva se duce pe apa sâmbetei în permanență. Adică ceva eșuează, se face praf, se duce de râpă. Sursele de știri, în frunte cu posturile de televiziune, o anunță tot timpul. Website-ul www.bzi.ro publica pe 8 ianuarie 2020 următoarea știre: „S-a dus pe apa sâmbetei Spitalul. E gata, iar managerul visează să fie viceprimar”. Pe www.ziarelive.ro găsim următorul titlu, apărut pe 25 ianuarie 2023: „Încă o promisiune s-a dus pe apa sâmbetei. O parte din marele proiect de infrastructură «Traseul Regional Transilvania Nord» rămâne fără finanțare!”. Iar www.știrileprotv.ro anunța în 23 octombrie 2022: „«Prostie pe datorie». Miliarde de euro, bani europeni, care s-au dus pe apa sâmbetei din cauza autorităților incompetente”.
Sună deprimant de cunoscut, evident. Cel mai adesea, lucrurile merg prost la noi, o iau în jos, se duc pe apa sâmbetei. Dar unde se află ea, „apa sâmbetei”? Și de ce e sinonimă cu desființarea, cu sfârșitul?
DEX-ul, instrument indispensabil, dar insuficient, nu ne este de mare ajutor. De multe ori, în cazul expresiilor frazeologice, uneori din cele pe care le folosim tot timpul, informațiile din acest dicționar nu ne satisfac curiozitatea. „Sâmbătă”, în DEX, este doar o anumită zi din săptămână, cea care precede duminica.
Atunci, trebuie să căutăm în altă parte. În mitologia de un fel sau altul, de exemplu. Iar mitologiile sunt și ele sintetizate în dicționare. Din mai multe aflăm că este vorba despre „Apa Sâmbetei”, nume propriu compus, deci nu despre „apa sâmbetei”. Aceasta izvărăște, potrivit mitologiei românești, de sub Pomul Vieții, aflat în Paradis/ Rai. În spațiul acela imaginar și idilic, ea este locul în care se varsă toate apele și desparte „lumea asta” de „lumea cealaltă”. Apa Sâmbetei e un vehicul spre lumea răpăsaților, a umbrelor, ea duce spre tărâmul de unde nimeni nu se întoarce. Inițial, potrivit credinței populare de a noi, povestește cunoscutul etnolog și folclorist Tudor Pamfile, expresia avea o conotație pozitivă: În universul rural, obiectele de uz religios, care nu se puteau da de pomană, fiind vechi, degradate ori incomplete (icoane vechi, candele rupte etc.), dar care trebuiau ferite de orice necurăție, țăranii le aruncau pe Apa Sâmbetei, pentru ca ele să ajungă „pe lumea cealaltă”. Apa Sâmbetei funcționa, deci, ca un purificator care face legătura cu viața veșnică.
În timp, pe măsură ce expresia s-a răspândit, sensul ei a ajuns să se schimbe. Astăzi, el este conotat exclusiv negativ, ideea de purificare și păstrare pierzându-se în timp. Prin urmare, „a se duce pe apa sâmbetei” se reduce la „a se pierde, a se distruge”. Să fi dus schimbarea sensului la dispariția majusculelor din „Apa Sâmbetei”? O legătură de care nu avem cum să fim siguri, dar pe care o putem face în chip de ipoteză, cu gândul la viața necunoscută a cuvintelor. Atenție, deci! Din câte se pare, „apa sâmbetei” nu mai poate salva nimic!
