Teatrul Metropolis a editat albumul „6 ani de Metropolis”, care prezintă nu doar istoria spectacolelor care s-au jucat pe această scenă, ci şi povestea publicului fidel, care s-a format în ultimii ani.
Un articol de Ziarul Metropolis|24 iulie 2014
În fiecare an, în noiembrie, Teatrul Metropolis își aniversează ziua de naștere. În 2012, la cinci ani de la înființare, George Ivaşcu, directorul teatrului, a hotărât ca în cadrul galei să fie premiat spectatorul; pentru că nimeni în istoria teatrului românesc nu premiase plătitorul de bilet care intră într-o sală de spectacol.
Teatrul – prin definiţie – vine din limba greacă (de la “theatron”) şi înseamnă „locul de unde priveşti”. Dacă spectatorul nu intră în sala de spectacol, actorul nu mai are pentru cine juca.
La puţin timp după Gala Spectatorului, George Ivaşcu a lansat ideea scrierii unei istorii a Teatrului Metropolis. (Pentru că erau deja multe programe şi proiecte derulate, plus un public format şi premiat la gală.)
Documentarea, scrierea şi redactarea materialului a fost făcută de către teatrologul Monica Andrei. Istoria Teatrului Metropolis a fost publicată sub formă de album în condiţii grafice deosebite cu titlul 6 ani de „Metropolis”.
Lungul drumului al teatrului până să devină Teatrul Metropolis presupunea alcătuirea unui istoric al clădirii. Istoria cartierului unde se află acum str. Mihai Eminescu, iar – la nr. 89, Teatrul “Metropolis” – începe în vremea când Bucureştiul devenea un Mic Paris şi se continuă în perioada interbelică, până la venirea comuniştilor cu a lor „epocă de aur”, când arhitectura întregului oraş a avut de suferit.
De la Atheneu Popular la Teatrul Metropolis
Istoricul clădirii în care funţionează astăzi Teatrul „Metropolis” ne trimite în trecut, în cartierul numit Mahalaua Tirchileşti, care era organizat în jurul unei vechi biserici, situată într-o faimoasă grădină bucureşteană, patronată de un dichiu, unde se afla o icoană făcătoare de minuni. Povestea începe în “mahalaua” cu nume de străzi şi grădini pitoreşti, în Bucureştiul din perioada „La Belle Époque”, epoca frumoasă, boemă şi paşnică, unde lumea mănânca, bea şi petrecea într-o perpetuă sărbătoare. Se mergea la teatru, la grădini, la Şosea, la biserică, la parastase.
În perioada interbelică, lumea patriarhală, cu un progres moderat, promiţător şi confortabil doreşte înfiinţarea unei instituţii culturale pentru cei fără posibilităţi materiale, exact în clădirea unde fusese odinioră o casă boierească a căror proprietari au murit (și care – nu se ştie cum – a devenit o crâşmă. Puţini ştiu, că de fapt, acea crâşmă, printr-o minune a sorţii, se transformă ca prin farmec într-o bijuterie arhitecturală, devenind icoana vie a cartierului.
În felul acesta, în peisajul cultural al oraşului apare Athenul Popular, instituţie răspândită în toate cartierele bucureştene de atunci, unde cei nevoiaşi socializau, vedeau filme, învăţau diverse meşteşuguri (pe lângă croitorie, cizmărie şi alte meserii care astăzi nu mai există).
După naţionalizare, în vremea comuniştilor, instituţia a fost transformată într-o casă de cultură care a rezistat şi după Revoluţia din 1989. În ciuda schimbărilor de epoci, regimuri şi mode, crâşma se transformă într-o instituţie destinată artelor şi este binecuvântată în timp, ca să devină un teatru.
Din 2007, în clădirea renovată are sediul Teatrul Tineretului “Metropolis”.
Prin capitolele sale, paginile albumului scot la iveală informații despre cum s-a format primul public de teatru, de la înfiinţarea înstituţiei până astăzi. Rodul muncii din fiecare an al colectivului din Teatrul Metropolis este consemnat în teatrografia expusă în finalul scurtei istorii.
