Recitesc “Sonata Kreutzer”. E o capodoperă, scurtă, dar capodoperă. Găsesc concluziile marelui rus false, dar premisele adevărate. Demonstraţia – însă – strict textual, demonstraţia că viaţa bărbatului cu femeia pe pământ e sortită unui lung şir de chinuri care pot decurge, lesne, în crimă, demonstraţia e superbă.
Un articol de Andrei Crăciun|24 iulie 2015
Sunt nevoit să întreprind o călătorie cu trenul în țara noastră. Țara noastră e mică, dar călătoriile cu trenul durează mult. Aceasta ne este infrastructura, acesta ne este paradoxul. Noi suntem români. Noi suntem aici pe veci stăpâni.
Mă caut în geantă de cărți. Am un ghiozdan mare în care pun cărți și din care scot cărți, nu întotdeauna urmând o logică. Viața e o tombolă. Găsesc o ediție mică, de buzunar, a “Sonatei Kreutzer” de Lev Tolstoi. E publicată la Polirom în 2013. Foarte interesant. N-am mai recitit “Sonata” de opt ani. Ultima oară am avut, în marginea ei, o dispută literară feroce cu o femeie foarte inteligentă stabilită în Perfidul Albion. Foarte interesant.
“Sonata Kreutzer” este o povestire povestită de un personaj care călătorește cu trenul (una dintre obsesiile tolstoiene). O recitesc.
Nu mai am douăzeci și trei de ani. Ehe! Câte s-au schimbat între timp. S-a dus dracului toată naivitatea celui care credea că dragostea, ei bine, că dragostea ar putea totuși să existe și să salveze ceva din viața omului pe pământ. Nu mai e cazul. Viața mi-a cizelat, mi-a înăsprit, mi-a modificat gândurile. Sunt mult, mult mai aproape de Lev Nikolaevici Tolstoi – în premise, nu în concluzii! – acum decât eram la douăzeci și trei de ani. Înțeleg “Sonata” altfel, o ascult, dacă îmi permiteți exprimarea, altfel.
Rămân în continuare convins că marele rus greșea crezând că omul poate totuși să dobânească un caracter moral care să-l conducă – via scârbă – spre abstinență. Nu e cazul, cum au demonstrat și ultimele două secole. Dimpotrivă. Ne aflăm exact la polul opus. Nu asta contează, însă. Contează că “Sonata” descrie sincer, descrie minunat infernul care sunt – de atâta timp – familiile oamenilor, aceste coșmaruri despre care se minte cu înverșunare, pe toate meridianele. Lev Tolstoi are dreptate – punct cu punct cu privire la ce înseamnă o familie la om. E adevărat, se pot înregistra excepții, dar un fenomen nu poate fi judecat după excepțiile sale, ci după normă. Norma e că viața omului pe pământ în corpul unei familii este – după consumarea senzualității – un lung șir de suferințe stupide, reciproc întreținute.
“Sonata” este o carte despre gelozie, este o carte minunată despre gelozie, dar este și despre naivitate, despre iertare, despre Dumnezeu, despre slăbiciune, despre crimă, despre nebunie, despre oameni care circulă noaptea cu trenul, fiecare ducând cu sine o istorie care ar trebui cândva culeasă și apoi trimisă către tipar.
Îl regăsesc cu mare bucurie pe Lev Tolstoi. E încă mai mare decât îl lăsasem eu în prima dintre tinerețile mele, chiar așa, cu viziunea asupra lumii mutilată de creștinismul său primar, radical, condamnabil și condmnat de Biserica Maicii Rusii, creștinism de care sunt cu desăvârșire străin.
Foto: ITAR TASS
