Suntem în anul 1945. Războiul s-a încheiat de curând. Bucureştiul se chinuieşte să-şi vindece rănile. E sfârşitul lunii mai. 29 mai. O zi de marţi… Ultima zi din viaţa lui Mihail Sebastian. Au trecut de-atunci 75 de ani.
Un articol de Monica Andronescu|31 mai 2020
Când s-a trezit în dimineața zilei de 29 mai 1945, Mihail Sebastian nu bănuia că nu va mai apuca să-i vadă înserarea. „Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apa, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide…” În acea seară, Mihail Sebastian, pe numele lui adevărat Iosif Hechter, avea să se afle deja pe o altă planetă, poate într-un univers mai puțin absurd…
Se trezește, își pune un costum subțire, verde-deschis, își ia servieta neagră și pleacă spre teatru ca să-i ceară lui Sică Alexandrescu o invitație la teatru pentru părinții lui… Tot în acea dimineață Sică Alexandrescu îl anunță că piesa lui „Steaua fără nume” avea să fie reprezentată „pe toate scenele lumii”. La ora 5, Mihail Sebastian trebuia să se întoarcă în biroul lui să semneze contractul. Numai că la ora 5, Mihail Sebastian nu va mai fi pe această „planetă de provincie”.
Pleacă de la teatru. E aproape ora prânzului. Pe strada Regală, Mihail Sebastian se întâlnește cu Margareta Sterian, care-l felicită pentru o conferință susținută de curând la Sala Dalles. O salută și pleacă mai departe, purtându-și servieta de avocat, cu acte de care n-avea să mai aibă timp să se ocupe în acea zi. Și nicicând altădată. Îmbrăcat în costumul lui elegant, merge mai departe, spre moarte… Dar până la ora 3.00, mai are încă puțin de trăit. Timpul curge încet, în ritmul lui. Merge să ia masa cu părinții, în casa din Antim. Iar la ora 2.00 pleacă spre Universitate. Urma să țină un curs: „Balzac și problemele sociale ale timpului său”.
„În fiecare zi, când pleca de acasă, Mihail Sebastian avea un fel de itinerariu precis, de la care nu se abătea în ruptul capului. Anume, parcurgea strada Antim, trecea pe la Școala Poenărescu și ajungea în Calea Victoriei, pe la Podul Senatului”, avea să povestească prietenul lui Mircea Septilici. Numai că în acea zi, Sebastian avea să aleagă un alt traseu. Iar la ora 3.00, pe Bulevardul Regina Maria un camion avea să-l lovească în plin, atunci când traversa pe la stația de tramvai de la biserica Sf. Nicolae. Lovitura l-a proiectat pe caldarâm. Oamenii s-au strâns imediat și a fost transportat de urgență la un dispensar. Numai că era prea târziu și inutil. Mihail Sebastian plecase deja spre moarte. S-a constatat fractura bazei craniului și, în ciuda îngrijirilor, a murit peste câteva minute. În buzunar i s-a găsit textul dactilografiat al conferinței pe care urma s-o țină peste puțină vreme la Universitate, unde n-a mai ajuns niciodată.
Avea 37 de ani… Ce ironie! Evreul Mihail Sebastian, pe numele lui adevărat Iosif Hechter, reuşise să supravieţuiască prigoanei antisemite și războiul se încheiase. Iar ceea ce n-au reuşit bombele celui de-al Doilea Război Mondial a reuşit un camion banal într-o zi oarecare de mai, când totul părea normal. Viaţa lui, extrem de tumultuoasă, în care a trăit în mai puţin de patru decenii poveşti care să umple mai multe romane, era curmată stupid. Dacă aruncăm un ochi în presa vremii, iată cum este relatat accidentul: „În dreptul bisericii Sf. Ilie, a traversat strada. La mijlocul ei, el a fost însă surprins de o autodubă, ce se apropia cu o viteză fantastică. În ultimul moment, sperând că totuși bolidul amenințător îl va ocoli, Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul. Șoferul, care a observat abia în ultimul moment primejdia, a încercat să stopeze, însă frânele n-au răspuns la comandă. Mașina a lovit lateral pe Mihail Sebastian, proiectându-l pe caldarâm.” Accident sau crimă? S-au făcut diverse speculaţii legate de moartea lui, însă până astăzi lucrurile au rămas aşa: un camion i-a curmat viaţa. Dacă în spatele acestui accident s-a ascuns o crimă, poate istoria va elucida într-o zi. Mașina care l-a lovit era condusă de Ion Zapodeanu. Însă teoria asasinatului nu stă prea bine în picioare. Iar cel mai puternic argument e tocmai acela că în acea zi Mihail Sebastian a schimbat ruta obișnuită. Cine ar fi putut bănui așa ceva? Durerea unor apropiați a făcut însă să fie lansată în spațiul public ipoteza că Sebastian ar fi fost ucis, invocând în primul rând faptul că Zăpodeanu nu a avut un dosar adevărat în urma acestui accident. Însă în acești 75 de ani care s-au scurs de-atunci, lucrurile au rămas așa. Mihail Sebastian a suferit un tragic accident în după-amiaza zilei de 29 mai…
Leni Caler, iubirea lui Mihail Sebastian…
„Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată fiinţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să cred, să înţeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut”, povestea mai târziu Leni Caler, actrița care i-a fost iubită într-o vreme lui Mihail Sebastian, actrița pentru care a scris unul dintre cele mai frumoase roluri din dramaturgia românească: Corina din „Jocul de-a vacanța”, actriță care, însă, l-a iubit frivol, cât timp era în viață, așa cum iubeau actrițele acelei perioade.
„Îl socoteam cel mai mare autor dramatric român“, mărturisește Sică Alexandrescu, citat de presa vremii. „Dragă Mihai. Te așteaptă manuscrisul cu «Casa cu două fete…» . Nu uita că la 15 iulie ai promis s-o termini… Piesa ta, cea mai tragică viață, ai sfârșit-o înainte de termen.“
Povestea lui Mihail Sebastian este povestea evreului prigonit care nu cunoaşte liniştea. Iar cuvintele maestrului iubit, Nae Ionescu, din prefaţa la „După două mii de ani” rămân emblematice şi-i rezumă cel mai bine condiţia… „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”
Calvarul istoriei pe care a trăit-o în acei ani este de regăsit în Jurnalul ţinut în perioada 1935-1944, documentul cel mai relevant pentru epoca şi personalitatea sa, publicat abia în 1997. Acolo se dezvăluie intelectualul măcinat de incertitudini, în căutarea autenticităţii, melomanul și îndrăgostitul.
Portretul lui Iosif Hechter, fiu al unei familii de evrei din Brăila şi devenit mult mai târziu Mihail Sebastian, este, în fapt, rodul întâlnirii dintre dimensiunea evreiască şi cea românească, pe care visa să le armonizeze. În „După două mii de ani”, carte esenţială pentru şi despre destinul său, el însuşi mărturisea: „Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civile. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut.” Mihail Sebastian a suferit în acea perioadă, a suferit cumplit şi a cunoscut trădarea unor importanţi prieteni, mari intelectuali ai acelei perioade. El, cel descoperit de Nae Ionescu şi prieten cu Mircea Eliade, avea să se izbească în acei ani de monstrul antisemitismului.
Chiar înainte de întâlnirea decisivă cu Nae Ionescu la „Cuvântul” din 1927, Mihail Sebastian publicase deja articole ferme împotriva fascismului şi a războiului. Interesul pentru modernitate l-a apropiat de grupul „Forum”, din care făceau parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Ion Jianu, Ion Cantacuzino. Numai că înainte de plecarea la Paris cu bursa de doctorat în drept, tânărul iubitor al culturii franceze, meloman rafinat, se distanţează de misticismul colegilor de generaţie. Primul moment marcant al carierei de scriitor, în peisajul unei literaturi care se apropria din ce în ce mai mult de Europa prezentului, este apariţia romanului „După două mii de ani”, de fapt o tulburătoare confesiune despre ce înseamnă a fi evreu. Se întâmpla după asasinarea lui I.Gh. Duca, după suspendarea „Cuvântului” care o cotise spre extrema dreaptă şi după arestarea unor legionari din grupul „Criterion”. Numai că prefaţa scrisă de Nae Ionescu, iniţiatorul într-ale filozofiei, era o încercare de a justifica teologic antisemitismul…
Însingurarea scriitorului se accentuează: este renegat de evrei pentru că doreşte armonizarea cu valorile româneşti şi, pe de altă parte, este ţinta antisemitismului din ce în ce mai agresiv. Rupt între două lumi, Mihail Sebastian trăieşte o dramă. Sunt ani grei pentru cugetătorul care nu este nici închis în turnul de fildeş, dar nici militant necondiţionat al vreunei ideologii. Spiritul critic era necruţător şi cu lumea dinafară, şi cu propria lume, tulburată de îndoieli, pasiuni, întrebări existenţiale.
Mihail Sebastian, la Paris
Şi, în tot acest timp, se lupta şi cu el însuşi, cu propriii demoni, cu propria fire şi cu propriile iubiri nefericite. Iată cum şi-l aminteşte Leni Caler pe Mihail Sebastian. Un portret subtil, pe cât de subtil, pe atât de tulburător, un portret, care, în fond, în naivitatea lui, îi surprinde întreaga personalitate: „Înainte de a-l cunoaşte personal pe Mihai Sebastian, am fost atrasă, fascinată de scrisul său. Căutam articolele lui prin gazete, chiar şi articolele politice pentru care, până la acelea scrise de el, nu aveam nici prea mare interes, nici înţelegere. Inteligenţa, verva polemică, latentul puţin obişnuit cu care erau scrise acele articole mă făceau să aştept apariţia lor, să le sorb cu interes, cu atenţie, cu o rară bucurie intelectuală. În entuziasmul şi graba tinereţii mele, n-avem dorinţă mai vie decât să-l cunosc cât mai curând pe autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Şi, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă şi, de ce să nu mărturisesc, chiar puţin dezamăgită când l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tânărul din faţa mea, timid, stângaci, cu înfăţişare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră. N-aveam atunci de unde să ştiu că Sebastian, timid din fire, era şi mai intimidat de prezenţa mea. Mă văzuse pe scenă şi aveam pentru el – ca pentru orice tânăr spectator – mirajul actriţei de succes pe care o admirase”.
La momentul morții lui ea nu-i era aproape. „Nu-l mai văzusem pe Sebastian de o bună bucată de vreme, fiecare preocupat de viaţa, de meseria, de iubirile noastre, când într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morţii lui. (…) La înmormântarea lui, cimitirul era plin de oameni de toate vârstele. Era o splendidă zi de mai, una din acele zile de primăvară pe care le iubea Mihai. În liniştea acelei după-amieze însorite, sub maldărul de flori multicolore, dormea Sebastian. Nu se auzeau decât suspine înăbuşite, întrerupte de strigătul sălbatic, de fiară rănită, al mamei lui Sebastian…”
