În primăvara anului 1958, anul arestării sale, în Duminica Paştelui, aşa îşi începea Vasile Voiculescu unul dintre sonetele „în traducere imaginară”…
Un articol de Monica Andronescu|19 februarie 2023
„Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,/ Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase/ Un alb colos de versuri, mai tari ca nişte oase:/ Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.” Era cea mai grea perioadă din viaţa lui, poetul era bolnav, suferea cumplit şi se apropia de nemurire. Dar în toamna aceea, viaţa avea să-i rezerve o nouă întâlnire cu suferinţa… procesul Tribunalului Militar, în urma căruia va fi trimis în temniţa comunistă.
„Domnilor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot”, mărturisea Voiculescu în confesiunile sale. „Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere.” Iar „jocul” avea să-l poarte departe, departe, pe mările spiritului şi ale credinţei, făcându-l să dezvăluie şi să-şi dezvăluie cu un curaj pe care, poate, nici unul dintre marii trăitori mistici de la noi nu l-a avut vreodată, taine ale lumii şi ale universului. Iar cea mai mare dintre toate a fost cea a iubirii sau „jocul cu iubirea” ca să-i urmăm cuvintele. Un joc ce-avea să capete forma desăvârşită în acei patru ani dinaintea arestării sale într-un proces nedrept – ca toate procesele comuniste ale acelei perioade – în sonetele „închipuite” ale lui Shakespeare…
„Pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă literară, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă.” „Jocul” lui Voiculescu de-a credinţa avea să-i ţină loc de viaţă şi, uneori, de moarte, în clipele cele mai grele pe care le-a străbătut în acei ultimi ani ai existenţei sale, când drumul spre nefiinţă l-a apropiat mai mult decât oricând de… iubire. În formele ei cele mai pământeşti, căutându-i în permanenţă sensurile şi nonsensurile. „Bem pân’ la fund paharul: în drojdia Iubirii/ S-ascunde-o mai adâncă, subtilă îmbătare,/ Fără de aburi, rece: o neagră exaltare/ Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii…/ Am fost şi noi doi îngeri… legi sumbre am călcat…/ Ci-mbrăţişarea noastră oricât de vinovată/ Păstra în ea savoarea întâia, neuitată/ Şi paradiziacă a primului păcat./ În inimile noastre stă pacea nemuririi./ O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,/ Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări,/ Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,/ Că-i pe nedrept infernul în care ne muncim/ Şi-n ghearele Satanei noi încă strălucim.”
Dar să ne întoarcem în timp. În toamna lui 1946, soţia lui, Maria, zisă Lica, moare în urma unei hemoragii cerebrale şi atunci începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, ultimii aproape 20 de ani în care scriitorul, retras tot mai mult de lume şi adâncit în creaţia sa caută şi descoperă „jocul” cu Dumnezeu, cu iubirea, cu nemurirea, cu moartea în cele din urmă. Acum scrie câteva dintre cele mai importante povestiri ale sale – „Lostriţa”, „Iubire Magică”, „Taina gorunului” -, acum începe să frecventeze întrunirile publice de la Mănăstirea Antim organizate de gruparea Rugul Aprins, ceea ce îl va face să se apropie şi să practice „rugăciunea inimii”. Tot mai puternică alunecă spre lumea călugărie, a lumii monahale, iar asta se va vedea tot mai puternic în scrierile sale din acea perioadă, care vor fi şi principalul cap de acuzare în procesul ce i se va intenta în toamna lui 1958, după ce poetul trecuse deja prin două operaţii de prostată care-l apropiaseră de mormânt. Aşadar, timp de aproape zece ani, până în iarna lui 1954, mai exact în decembrie, când începe să scrie Sonetele, textele lui Vasile Voiculescu au o temă exclusiv mistică. Şi dintr-odată, în versurile lui îşi caută şi-şi găseşte loc iubirea. Iubirea carnală, iubirea, în varianta ei desprinsă din mitul androginului… pe care adesea îl face să se întâlnească şi cu poezia creştinismului. Şi iată-i zbuciumul şi tristeţea: „S-a străduit natura ca omul să nu-i scape:/ Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,/ A-nmormântat-o-n carne…”
Apoi, în 1954 şi 1955, Voiculescu petrece mult timp în spital, suferind două operaţii de prostată. Se luptă din răsputeri cu suferinţa şi cu vârsta, îndură totul, iar pe patul spitalului scrie în continuare sonete… Pe 7 noiembrie 1955, internat fiind şi după operaţie, speriat şi totuşi dorindu-şi apropierea morţii şi simţindu-i în permaneţă aripa deasupră-i, poetul descoperă din nou iubirea… „Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă./ Culcai pe masă tâmpla… şi, aşteptând pieirea,/ Crezui că este moartea… era, vai, tot iubirea.”
Ca un timp dăruit poeziei sau iubirii, cei patru ani în care a scris sonetele sunt patru ani furaţi morţii. E timpul de graţie dinaintea plecării la închisoare ce avea să-l poarte ireversibil şi către mormânt, după aproape patru ani de detenţie grea, executaţi, din cei cinci la care fusese condamnat.
Ce rămâne? Mărturisirea dintr-unul din primele sonete: „Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:/ Cu ideala forţă mi-apropriu ce mi-e drag,/ Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie/ În care, fără urme de pulbere târzie,/ Te-amestec şi pe tine cu sila: pentru mag,/ Pământul n-are margini, nici cerurile prag.”
„Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate/ Cu rimele creneluri şi orice vers un zid./ Pe tine, prinţ hermetic, ca-ntr-o eternitate,/ Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid./ Haină, marea lumii să-l bată furioasă,/ Cu haita ei de pisme, zavistii, hâdă ură,/ Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură,/ Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă./ De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple…/ Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul,/ Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,/ Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:/ Că-n inimă-mi, ascunsă, stă slova nemuririi,/ Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii…”
