Victor Rebengiuc: „Talentul nu avea cum să ni-l ia nimeni”
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-rebengiuc-talentul-nu-avea-cum-sa-ni-l-ia-nimeni/

Pe 10 februarie, actorul Victor Rebengiuc împlineşte 89 de ani. În rândurile care urmează, vă propunem o scurtă incursiune în biografia artistului care de-a lungul timpului a ştiut să se arate atât de generos pe scenă şi atât de discret în afara ei. Din 2011, numele său se regăseşte şi pe Aleea Celebrităţilor din Bucureşti, proiect iniţiat de Teatrul Metropolis pentru a celebra valoarea artistică.

Un articol de Alina Vîlcan|9 februarie 2022

Victor Rebengiuc, unul dintre cei mai importanți actori din teatrul și filmul românesc, s-a născut pe 10 februarie 1933, la București. La cinematograf, publicul l-a admirat în producții care au scris istorie, precum „Pădurea spânzuraților” (1964), „Moromeții” (1987) sau „Balanța” (1992), iar la teatru în nenumărate spectacole, de la titluri ca „Revizorul” montat de Lucian Pintilie la Bulandra în 1972 și imediat interzis de cenzura comunistă, până la producții din spațiul independent de azi, ca „Regele moare” de la Unteatru, care îi aducea și premiul UNITER pentru cel mai bun actor în 2018.

În urmă cu 11 ani, pe 10 februarie 2011, actorul Victor Rebengiuc primea o stea pe Aleea Celebrităților din București, în Piața Timpului.

„Îl omagiem pe maestrul artei actoricești la împlinirea vârstei de 78 de ani. La mulți ani și vă iubim, maestre”, spunea atunci George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis și inițiatorul proiectului.

„Am învățat multe în acești 78 de ani, ce nu am putut învăța este cum să primești laude. (…) Există o mulțime de oameni cărora le sunt recunoscător pentru steaua pe care o primesc. Aici, în numele meu, există și numele lor”, declara, la rândul său, marele actor, citat de Știrile ProTV.

Actorul Victor Rebengiuc și George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis (Aleea Celebrităților, București, 10 februarie 2011)

Astăzi, când artistul împlinește 89 de ani, vă propunem o scurtă incursiune în biografia sa prin intermediul cărții-interviu „Victor Rebengiuc. Omul și actorul” de Simona Chițan și Mihaela Michailov, apărută la Editura Humanitas în 2008 (reeditare a volumului „De-a dreptul Victor Rebengiuc” publicat de cele două autoare în 2004).

Despre întâlnirea cu actrița Mariana Mihuț. Mariana era o tănără studentă când ne-am cunoscut. Cum ar fi putut să nu-mi placă? Era tânără, era frumoasă, era atrăgătoare. Ne-am văzut prima dată în procesul muncii. (Râde.) Făceam parte amândoi din echipa care filma pentru „Pădurea spânzuraților”. Eu mai jucasem în câteva filme și eram deja un actor cunoscut. Primeam scrisori de la admiratoare, de genul: „Deși sunt buzoiancă, iubesc și eu artiștii”. N-am răspuns niciodată la genul acesta de scrisori, pentru că nu m-a interesat.

Despre imagine. Într-adevăr, niciodată nu m-a preocupat treaba asta: să-mi creez imagini, să întrețin această imagine, să merg să dau interviuri. (…) Întotdeauna, am socotit că în viața de toate zilele nu prezint niciun fel de interes pentru nimeni. Nu există un lucru deosebit pe care-l fac eu în viață. Ce se întâmplă? Cum traversez eu strada? Cum fac eu cumpărături în piață? Sunt ca oricare om, prezint un oarecare interes pe scenă, în fața aparatului de filmat sau în fața camerei de televiziune; în altă parte nu am ce să arăt deosebit, nu mă pot face remarcat în viața de toate zilele.

Despre refuzul compromisurilor cu sistemul comunist. Mi-am asumat riscul de a nu mă înscrie în partidul comunist. Atunci când directorul teatrului îmi spunea să mă alătur alaiului de artiști care aducea „un omagiu conducătorului iubit” în diferite spectacole, eu răspundeam scurt: „Domnule, nu sunt lăutar. Lasă-mă în pace!”. Nu-i pot înțelege pe colegii mei care au adus osanale lui Ceaușescu și i-au compus poezii frumoase, adică au făcut mai mult decât era cazul să facă, numai ca să ajungă directori sau să ocupe alte funcții importante. Totuși, unii dintre noi ne-am păstrat coloana vertebrală și nu am intrat în jocul acesta murdar. Ion Caramitru, Gina Patrichi, Mariana Mihuț sunt printre exemplele care-mi vin în minte. Deci se putea și altfel! Talentul nu avea cum să ni-l ia nimeni.

Despre interzicerea spectacolului „Revizorul” (r. Lucian Pintilie), în 1972. Deși mă certasem înainte cu Pintilie, când am văzut nedreptatea care i s-a făcut, când am înțeles ostracizarea lui, nu am putut să nu fiu alături de el. Pintilie era un mare talent, de o forță rar întâlnită. Trebuia atunci susținut, trebuia să știe că are în jur oameni care sunt lângă el și care cred în el. Nedreptatea care i se făcuse era, de-a dreptul, scandaloasă. Nu puteai să-l pui pe Pintilie la zid doar pentru că arăta cum nu se poate mai bine toată mizeria din jurul nostru, jocurile politice murdare. Așa ne-am reîmprietenit. Pentru mine, Pintilie este un mag, el face magie cu actorii și scoate din ei lumina.

Despre interacțiunea cu exigenta profesoară Aura Buzescu. Când o auzeam spunând „Treci pe scenă!”, mai bine s-ar fi crăpat pământul și m-ar fi înghițit. Aș fi vrut să mă volatilizez cumva. Absolut toate mijloacele pe care le întrebuințasem înainte au fost pur și simplu demolate cu înverșunare de către doamna Buzescu. A trebuit s-o iau de la zero, ca un începător, și asta a fost cumplit.

Despre Ilie Moromete („Moromeții”, r. Stere Gulea). Nu m-am văzut nicio clipă în acest rol, pentru că familiarizarea mea cu viața la țară se făcuse, mai degrabă, prin povești. Am fost crescut la oraș și n-am avut rude la țară, așa că „prototipul țăranului român”, sintagma asta demonetizată, era pentru mine extrem de vagă. Cum să dau viață eu unui prototip? Am luat cartea, am citit-o și recitit-o de câteva ori. Descopeream o altă lume, pe care încercam din răsputeri s-o înțeleg. Cartea m-a fermecat, m-a cucerit de prima dată când am citit-o. Atunci nu mi-a trecut prin cap că l-aș putea juca pe Moromete. Era o lume în care nu mă vedeam. Când mi s-a dat rolul ăsta, m-am speriat și am fugit acasă la București. Nu-mi plăcea că trebuia să stau la Alexandria, la vreo 80 de kilometri de locul de filmare. Stăteam într-un hotel îngrozitor, era teribil de cald, în jur roiau muște, țânțari. Mi se părea că nu o să rezist, de aceea am dat bir cu fugiții. În final, am fost convins să mă întorc și bine am făcut. S-a hotărât să stau la București și să fiu luat în fiecare dimineață de aici.

Articol inclus în campania #TeatrulMetropolis15ani, derulată de Teatrul Metropolis și Ziarul Metropolis pentru a marca 15 ani de de la apariția teatrului din strada Mihai Eminescu.

Nu-i pot înțelege pe colegii mei care au adus osanale lui Ceaușescu și i-au compus poezii frumoase, adică au făcut mai mult decât era cazul să facă, numai ca să ajungă directori sau să ocupe alte funcții importante. Totuși, unii dintre noi ne-am păstrat coloana vertebrală și nu am intrat în jocul acesta murdar. (Victor Rebengiuc)

Rândurile cu litere cursive sunt preluate din volumul „Victor Rebengiuc. Omul și actorul” de Simona Chițan și Mihaela Michailov, Editura Humanitas, 2008.

Foto: captură video / portret preluat via HotNews, Teatrul Metropolis (Aleea Celebrităților)

11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?