Birlic, ţinta unei farse clasice din istoria teatrului
https://www.ziarulmetropolis.ro/birlic-tinta-unei-farse-clasice-din-istoria-teatrului/

Câteodată, comedia din culise este la fel de spumoasă ca cea de pe scenă. Despre farsa care l-a avut ca protagonist pe actorul Grigore Vasiliu Birlic povesteşte regizorul Sică Alexandrescu.

Un articol de Liliana Matei|26 noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ „Tradiţia farselor între actori e străveche ca şi teatrul“, notează regizorul Sică Alexandrescu în volumul său de amintiri.  Una dintre cele mai amuzante, pentru cititor, este cea care l-a avut ca ţintă pe celebrul actor Grigore Vasiliu Birlic, în timp ce juca în spectacolul „O scrisoare pierdută“, pe scena Teatrului Comedia. Reproducem integral fragmentul, care a apărut în revista „Teatrul“, în anul 1966:

„O farsă care s-a repetat de mai multe ori – a făcut, cum s-ar zice, serie – s-a petrecut şi se petrece în actul al patrulea al Scrisorii pierdute. Victima este întotdeauna interpretul lui Dandanache. Agamiţă Dandanache intră cu o mică valiză, unde se presupune că sînt lucrurile de care are nevoie în voiaj. Prin complicitaea mai multora, dintre care nu pot lipsi recuziterul – aducătorul valizei – şi Trahanache care intră împreună cu Agamiţă… Dar să povestim lucrurile aşa cum s-au întîmplat la una din ediţiile acestei farse.

Eroii sînt artiști ai poporului, locul acţiunii – scena Teatrului Comedia. Dandanache-Birlic stă de vorbă în culise cu Trahanache-Giugaru, aşteptîndu-şi intrarea. Nu trebuie să fie prea atenţi la ce se petrece pe scenă. Vor fi avertizaţi că li se apropie replica, de sunetul zurgălăilor de la presupusa birjă în care Agamiţă a călătorit cinci poşte. Deci, trăncănesc în voie. Giugaru, mai ales, e foarte bine dispus. Regizorul de culise începe să agite clopoţeii, semn că le-a venit intrarea. Birlic se apleacă și ia valiza, pe care recuziterul i-o pusese la picioare acum cîteva clipe. Dar n-o poate ridica!

— Ce-are, domnule, valiza? Parcă e lipită de podea!

În sfîrsit, o ridică de jos. E grea ca niciodată. Abia o poate ţine.

— Ce-aţi băgat în valiză? Ce-i asta? Axente! Gogule! – adică regizorul de culise si recuziterul-şef. Nici unul însă nu răspunde la apel. Parcă au intrat în pămînt. Birlic se enervează.

— Ce-i asta? Fir-aţi ai dracului! Nu intru!

Pristanda-Marcel Anghelescu e ca din întîmplare în spatele lui. Ca din întîmplare, fiindcă Pristanda nu are ce căuta aici. El va intra în scenă – cînd îi va veni rîndul – din cealaltă parte.

— Lasă, domnule, acum, intraţi! V-a trecut replica! Hai, Birlic! – spune Marcel şi-l împinge în scenă.

— Dar nu pot s-o ţiu! Îmi rupe mîna!

— Intră-n scenă!

A intrat. Valiza… de-abia o poate duce. Şi trebuie s-o ţină în mînă tot timpul pînă iese din scenă. Iar prima scenă a lui Dandanache e cam lungă. O mută cînd în dreapta, cînd în stînga. În sfîrşit, iese. Aruncă geamantanul cît colo, şi primii oameni de care dă cu ochii — Marcel și Giugaru — se prăpădeau de rîs: autorul şi unul din complici.

— Voi aţi fost?! Ei, las’ că vi-o plătesc eu! Dar ce dracu-aţi băgat înăuntru?

Se duce la valiză, o desface şi gâseşte în ea o contrabală – o greutate de tuci care se foloseşte pe scenă şi care trage pe puţin şapte-opt kilograme.

Dacă Birlic s-a ţinut de cuvînt, dacă „i-a plătit-o” lui Marcel sau i-a rămas dator — nu se mai ştie.

Citiţi şi: Grigore Vasiliu Birlic: o declaraţie de dragoste pentru teatru

Grigore_Vasiliu_Birlic

Grigore Vasiliu Birlic (1905 – 1970)

Farsa însă nu e nouă. La Cluj, cu mulţi ani în urmă, pe Dandanache îl juca Ghibericon, iar pe neica Zaharia, Stănescu-Papa. La un spectacol, Ghibericon se pomeneşte cu valiza plumb. Om voinic, el n-a avut ezitările lui Birlic, şi-a dat seama de ce s-a petrecut, n-a zis nimic şi a intrat în scenă.

Papa de-abia-şi ţinea rîsul şi se dădea astfel singur de gol că face parte din conjuraţie. Văzînd așa, Dandanache-Ghibericon, abătîndu-se pentru prima şi ultima dată de la textul sfînt al lui Caragiale, se adresează lui Trahanache-Papa :

— Puicusorule, ţine mata dzeamantănasul o clipă.

Papa îl ia şi dă să-l puie jos.

— Nu! Să nu-l lasi din mînă, neicusorule, că se spardze. E ţeva fradzil!

Şi Trahanache, care trebuia să menajeze pe omul de la centru, a fost nevoit să se supuie: s-a chinuit cu valiza pînă i-a amorţit mîna. Ghibericon, deci, a plătit pe loc.”

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto Grigore Vasiliu Birlic: cinemagia.ro, www.comunismulinromania.ro

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

14
/03
/17

Aşa îl socoteau englezii pe inginerul Gogu Constantinescu (1881-1965), în ajunul Primului Război Mondial. Pricina era puzderia de aplicaţii, inovaţii şi proiecte cu care genialul inventator venea în lumea tehnică a Marii Britanii.

06
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa scria despre sine, din Mexic, George Bibescu, în 1862, tatălui său. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o adevărată colonie română la Paris, formată din ai noştri, trăitori acolo, burlaci, sau căsătoriţi cu franţuzoaice, diplomaţi, alţii aflaţi în trecere. E o lume activă, cu saloane deschise, patronate de femei, unde se adună elita intelectuală şi mondenă franceză.

03
/03
/17

Pe 4 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la cutremurul care a îndoliat România. Atunci s-a stins din viață genialul nostru actor Toma Caragiu. Soția sa, Elena Caragiu, cu care a fost căsătorit 14 ani, face dezvăluiri, în premieră, pentru cititorii Ziarului Metropolis.

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.