„Găsesc ofertant cinematografic tot ce mă implică personal, perspectiva estetică asupra poveştilor este întotdeauna ulterioară”, afirmă regizorul Andrei Cohn într-un interviu realizat cu ocazia lansării filmului său de debut, „Acasă la tata” (2015), pe platforma gratuită Cinepub.
Un articol de Ionuţ Mareş|29 decembrie 2016
Bazat pe o piesă de teatru şi un scenariu scrise de (actorul şi dramaturgul) Mimi Brănescu, „Acasă la tata”, debutul în regie al lui Andrei Cohn, este o farsă sub care se ascunde o dramă la foc mic despre sentimentul ratării şi regretul pierderii tinereţii.
Alexandru Papadopol este în vervă în rolul lui Robert, un tânăr jurnalist și scriitor de la București care, din cauza unei crize conjugale, se întoarce pentru o zi și o noapte în Dobrogea, în casa de la țară a copilăriei sale și unde tatăl (Florin Zamfirescu) locuiește cu o nouă parteneră de viață (Natașa Raab), după moartea soției în urmă cu câțiva ani. În sat, Robert se întâlnește cu un coleg și prieten bun din copilărie (Andi Vasluianu), cu soția acestuia (Mirela Oprișor) și cu o fostă iubită (Ioana Flora).
Cu ocazia lansării filmului „Acasă la tata” pe platforma Cinepub, am realizat un scurt interviu cu regizorul Andrei Cohn.
„Acasă la tata” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul!
Ionuţ Mareş: Ce v-a atras la piesa și la scenariul lui Mimi Brănescu? Ce vi s-a părut cel mai ofertant cinematografic?
Andrei Cohn: N-am văzut spectacolul înainte să fac filmul. Am multe lucruri în comun cu Robert (protagonistul jucat de Alexandru Papadopol – n.r.), iar tata are multe în comun cu tatăl lui. Mi s-a părut că este o şansă să mă gândesc serios la lucrurile care îl frământă pe Robert şi eventual să fac pace cu ele. N-am reuşit.
Am încercat să aduc şi spaţiul într-o zonă care are legatură cu mine, scenariul fiind plasat iniţial la Lehliu. Am filmat la 2 Mai, unde mă simt acasă din foarte multe puncte de vedere. Am şi un prieten din copilărie acolo, care face case de piatră şi are foarte multe în comun cu Petrică (personajul jucat de Andi Vasluianu – n.r.). Îmi e foarte cunoscută echilibristica marcată de accente ipocrite pe care o face Robert, atunci când trece dintr-o lume în alta.
Găsesc ofertant cinematografic tot ce mă implică personal, perspectiva estetică asupra poveştilor este întotdeauna ulterioară.
Cum ați lucrat cu actorii, care sunt cu toții experimentați? Ce le-ați cerut? Câtă libertate le-ați oferit?
Sursă foto: Facebook Andrei Cohn
N-am lucrat cu toţi actorii la fel. O parte din ei au avut încredere în mine şi am trăit momente autentice. N-am nicio metodă în lucrul cu actorii. Cred că este o relaţie reciprocă, bazată pe sinceritate, în care primeşti atât cât oferi. Mă refer doar la cei care speră să afle lucruri despre ei odată cu fiecare punere în scenă. Nu înţeleg acest concept al „libertăţii oferite actorilor”. Este ca şi când am urmări lucruri diferite, ei ar avea un cu totul alt plan decât mine şi eu m-aş opune. Tot ce este în sensul personajului este binevenit.
Într-o discuție publică după o proiecție a filmului în 2015 ați spus că ați vrut să faceți „un balet pe sârmă între ostentaţie şi firesc”. Aș adăuga eu: între artificialitate asumată și iluzia realismului. Cred că v-a reușit, dar care sunt riscurile unei astfel de abordări?
Unul dintre riscuri a fost foarte corect semnalat chiar de dumeavoastră. Într-un articol mai vechi despre „Acasă la tata” aţi spus că greşesc atunci când mă iau prea tare în serios. Cred că aveţi dreptate. Lucruri care ţin de poetica personală pot să fie receptate ca manierism sau calofilie. La ora aceea am considerat că doar punerea în scenă cu onestitate a lucrurilor este o formă de neasumare artistică. Acum am mai mare încredere în camera de filmat. Semnificaţiile există în fiecare lucru care se petrece în faţa ei şi nu scapă niciodată necaptate. O conştiinţă prea insistentă asupra sensului lucrurilor pe care le pui în scena este dăunătoare, aşa cum şi actorilor le este dăunatore conştiinţa sfârşitului poveştii pe care o joacă.
Cum v-ați decis asupra acestui balans între comedie și dramă, între accentele de farsă și tonul grav?
N-am un mare merit. Scenariul a făcut jumătate de alegere, iar modul în care eu l-am gestionat personal – cealaltă jumătate. E un slalom pe care l-am făcut cu tristeţe şi melancolie printre glume.
Ați vorbit în interviuri că acest montaj sincopat, care încalcă regulile racordului și care fragmentează narațiunea, l-ați decis după terminarea filmului și că nu îl gândiserăți așa de la început. Ce v-a determinat să luați această decizie?
Nu mi-a fost clar de la bun început. Totuşi, am desenat un storyboard al filmului care seamănă foarte tare cu montajul final. Procesul a fost mai organic decât o decizie stilistică brutală, luată într-un anumit moment, de tipul „îl fac alb-negru” sau „îl filmez cu telefonul”. Educaţia mea are mai mare legătură cu pictura decât cu filmul şi poate de aceea descompun secvenţa într-o succesiune de momente independente, cu încărcătură şi utilitate proprii. Aşa au apărut elipsele din interiorul secvenţelor. Am încercat să fac un montaj al conflictelor interioare, mai degrabă decât unul narativ. Continuitatea îneacă orice conţinut într-un tăvălug narativ şi am considerat că doar traseul personajelor din punctul A în B nu este suficient. Nu cred că miza acestui scenariu se află la primul nivel de lectură, aici lucrurile sunt destul de simple. În schimb, ele devin foarte interesante în zona intimă a personajelor.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.
