Andrei Şerban: „Ne e teamă să trăim aici şi acum“
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-serban-ne-e-teama-sa-traim-aici-si-acum/

Ce înseamnă adevărul; cât de importante sunt tăcerile, în teatru, dar şi în viaţă; cum a devenit şcoala un fel de McDonald’s. Regizorul Andrei Şerban a vorbit despre toate acestea, într-o conferinţă susţinută la Teatrul Naţional din Bucureşti

Un articol de Corina Vladov|8 mai 2013

Spectacolul „Ivanov“, în regia lui Andrei Şerban, încă se mai joacă la Teatrul Bulandra, iar la Teatrul de Comedie are loc săptămâna aceasta premiera oficială a spectacolului „Pescăruşul“ (regia Claudiu Goga).

E un moment bun să încercăm să-l înţelegem pe Cehov. Ne ajută un regizor celebru, Andrei Şerban, care a încercat să descifreze mecanismele din spatele creaţiei marelui scriitor rus, în conferința intitulată „Cehov sau Cine mai vrea să meargă la Moscova?“, ţinută de Andrei Șerban în ianuarie 2011, la Teatrul Naţional din Bucureşti. DVD-ul, însoțit de transcrierea integrală a conferinței, poate fi cumpărat de la TNB.

Care este gustul adevărului?

În mod indirect, prin personajele sale, Cehov ne deschide ochii asupra realității noastre. Noi, aidoma lor, suntem atât de obsedați de ceea ce am dori să fim, ideal vorbind, și atât de preocupați de un viitor iluzoriu, încât ignorăm ce şi unde suntem în prezent. Proiectăm totul în trecut, absorbiți de o imagine idealizată, înfrumusețată şi sentimentală a ceea ce am fost odată. Inventăm un alt fel de a scăpa de prezent, de acum, de teama de a ne vedea pe noi înșine așa cum suntem.

Citiţi şi: Andrei Şerban: „Teatrul s-a născut din nevoia de verticalitate“

Ne e teamă să trăim aici și acum, prezentul ne obligă să ne privim în oglindă, dar refuzăm să ne vedem, preferând să evadăm în vis, în irealitate, în fantezie. Ce înseamnă să simt gustul adevărului? Aceasta este întrebarea pe care o ridică Cehov.

Căderea în iluzie

Cât timp personajele rezistă să stea în fața a ceea ce e real cu adevărat, emoția se purifică. Apoi, vine momentul adevărului, o clipă de adevăr, fiecare personaj are o clipă de adevăr. Nu rezistă mult acest moment și cade imediat în iluzie, din frică. Din lipsă de curaj, se îmbată, din nou, cu ceea ce nu există, ci doar pare a fi.

În fiecare piesă a lui Cehov, personajele își spun minciuni frumoase, lucruri care au de-a face cu iluzia, nu cu realitatea. Se refugiază în iluzie, asta aste boala acestor oameni. Este foarte greu să fii sincer, implică un risc, riscul expunerii. Implică o transformare de stare. Felul în care sunt de obicei nu mă ajută, trebuie să fiu diferit, să accept vidul din mine, să accept lipsa de intenție, de scop în viață, să accept că așa sunt.

Posibilitatea unui nou fel de a-ţi trăi viaţa

Când această sinceritate apare, apare şi momentul despre „mine însumi“ al personajului, despre cine sunt cu adevărat, se naște nevoia de a-ți abandona pentru moment gândurile, să fii atent la ceva mai adevărat – posibilitatea unui nou fel de a-ți trăi viața, posibilitatea unei atitudini noi, altceva, o altă viață! Ca atunci când stai în fața ușii care s-ar putea deschide spre o realitate necunoscută. Stau, dar nu am răbdare, nu am curaj, mi-e frică. Fug înapoi la ceea ce ştiu şi, de aceea, uşa rămâne închisă. Aceste momente ale adevărului au o durată foarte scurtă. În fiecare piesă există aceste momente scurte.

Să foloseşti la maximum fiecare clipă

Cum trebuie jucate aceste momente cheie, foarte dificile? Să-l ascultăm pe Cehov. „În cursul practicii mele medicale m-am obișnuit să văd oameni extrem de bolnavi, pe pragul morții, și m-am simțit deseori ciudat, când cei a căror moarte era atât de iminentă nu erau triști. Ei nu plângeau în prezența mea. Iar acum o văd pe verandă pe această femeie oarbă care va muri foarte curând, dar care râde, glumește, și e veselă. Şi începe să mi se pară ciudat. Ce mi se pare ciudat nu e faptul că ea moare, ci că noi nu simțim propria noastră moarte. Şi scriem povești, piese și jucăm teatru și trăim de parcă nu vom muri niciodată.“

De la naștere trăim într-un timp împrumutat. Credem că vom trăi etern. Timpul e împrumutat, Cehov ne-o spune indirect de fiecare dată. Cum să mă pregătesc, în ce constă repetiția? Cum să ajung să spun liniștit „acum pot să mor fără regret, fără să regret nimic“?

Andrei Şerban 

Nimeni nu beneficiază mai mult de viață decât un bolnav de cancer, care simte cu aproximație când va muri. Fiind conștient, el încearcă să folosească la maximum fiecare clipă, să se bucure de fiecare moment. Toate personajele cehoviene vor să trăiască, se luptă pentru asta.

Ideea de a juca pe scenă Cehov cu nostalgie și cu romantism este cea mai idioată idee posibilă. Nimeni nu e romantic, nimeni nu e visător, toți vor să trăiască. Plictiseala nu e o stare pasivă, e o stare foarte activă. Nimeni nu vrea să se plictisească. Încerc să fac orice doar ca să nu mă plictisesc.

Dragoste şi tăcere

Ideea de dragoste, sentimentul de dragoste la Cehov este atât de clar, și atât de neînțeles, pentru că, atunci când vedem un spectacol de Cehov spunem „câtă iubire, cât de multă dragoste, generozitate“. Nimic mai neadevărat! Am lucrat toate piesele lui Cehov și pot să vă spun în detaliu, pe fiecare piesă, că fiecare personaj crede că iubește și, de fapt, fiecare se iubește doar pe sine.

Citiţi şi: Andrei Şerban: „Când eram tânăr, eram mai mult ca un dictator“

Alt mister este tăcerea la Cehov. Momentele de tăcere nu sunt niciodată romantice, nu sunt calme, tăcerile sunt pline de zgomot, tăcerile sunt incandescente de neliniște, nu sunt moi. Sunt tăceri care au o forță a întrebării „de ce trăim, ce se întâmplă cu noi acum?“. Tăcerile sunt cele mai importante de fapt, în teatru ca și în viață.

Nemulțumirea față de propriul spectacol

În piesele astea mari – Shakespeare, sau Cehov, sau grecii – întotdeauna văd ceva la premieră și zic „ah, cum n-am văzut lucrul acesta!“. Văd ce n-am făcut în spectacol, ce n-a ieșit, și atunci am dorința să refac în altă parte și să înțeleg ceva ce n-am înțeles acolo. Întotdeauna am o nemulțumire față de propriul spectacol, care sper că nu este interpretată drept masochism, dar sunt nemulțumit și continui să fiu nemulțumit. Deci vreau să încerc iar, poate într-o zi voi reuși spectacolul perfect, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Trebuie să-ți pui întrebări cât nu este prea târziu […]. Iar pentru mine e foarte important, e un fel de a rămâne tânăr, de a lucra cu oameni tineri pentru a căuta ceea ce nu știu. Şi atunci când caut ce nu știu și când rămân cu întrebarea și nu găsesc răspunsuri ușoare, care mă adorm și care mă îmbătrânesc, când rămân în fața întrebării și a provocării, ceva în mine rămâne tânăr. Gerovital.

Andrei Şerban 

Eroii lui Cehov suntem noi

Nu există ticălos și nu există erou. În sensul ăsta, mă pot identifica cu fiecare, pentru că nu cred în sinea mea că sunt nici erou, nici ticălos, sunt eu însumi. E foarte clar, ei sunt ca noi toți. Deci, mă văd în fiecare dintre ei, cu toate iluziile, cu toată imaginația în care trăiesc, cu faptul că tot timpul trăiesc în trecut și-n viitor. Foarte rar trăiesc acum, în prezent, numai atunci când sunt în teatru, teatrul mă obligă să trăiesc în prezent, pentru că teatrul se face acum, nu ieri, nu mâine, filmul se face, dar e penibil, e deja ieri, ceea ce vezi pe film nu mai e acum.

În teatru, și asta e extraordinar, spectacolul de astă seară este diferit de cel care a fost ieri. […] pentru că depinde imens de ascultare, de atenția publicului, de calitatea, de înțelegerea și de receptarea publicului; un actor este foarte diferit cu un public insensibil, cu un public neinteligent, cu un public adormit și cu totul altfel joacă un actor când un public este alert, este acolo ca să înțeleagă, are o dorință de a înțelege.

Despre şcolile de teatru

În momentul acesta, școlile de teatru sunt un dezastru, o rușine națională, este imposibil […] să fie admiși 70 (n.red. – de studenți). Este mai rău decât la McDonald’s, este imposibil. Și câte școli sunt! Este foarte dubios că majoritatea profesorilor care-i învață pe acești studenți nu au avut o carieră în domeniu, nu au fost nici actori cunoscuți, nici regizori cunoscuți.

Pe vrema când eu am fost elev la actorie, profesor era Finteșteanu și asistent Sanda Manu, când am trecut la regie, profesor era Penciulescu și asistent Mihai Dimiu, niște mari personalități ale teatrului de la care am avut ce învăța. După aceea, am învățat un an de zile de la Peter Brook, deci acum avut profesori adevărați.

E atât de importantă problema profesorului, care are timp să se ocupe în detaliu de tine; eu, la Columbia, am 15 studenți pe an, ceea ce deja e prea mult, dar avem nevoie de fonduri. Un student plătește mai mult decât aici, dacă sunteți curioși, un student plătește 50.000 de dolari pe an, dar atunci când plătești atât de mult, ai şi dreptul să-i ceri profesorului să-ți dea ceea ce tu vrei. Deci eu, într-un fel, sunt exact servitorul studentului.

Foto: Carmencita Brojboiu / Istvan Biro

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.