Pe 7 mai s-au împlinit 10 ani de la premiera spectacolului „Avarul îndrăgostit”, de Cristian Juncu, după Molière, în regia lui Vlad Massaci, jucat la Teatrul de Comedie. Ziarul Metropolis publică a treia (şi ultima) parte a eseului despre „Avarul” scris de Ioan Chelaru, interpretul rolului principal.
Un articol de Ioan Chelaru|11 mai 2015
În plus, ceva din cenușa, mizeria în care s-a care s-a complăcut o vreme, a rămas lipită de el pentru totdeauna.
Din tot n-a rămas decât un tablou al soției, de la al cărui deces au trecut deja mulți ani – opt, zece? –, tablou aflat încă la loc de cinste și pentru care Harpagon are și azi aceeași privire mirată și goală și plină de durere, dar, normal, și acestea tocite și intrate demult în deprindere. Harpagon a iubit-o mult, însă coleric și egoist, undeva în sufletul lui, în cel mai adânc ungher, moartea ei a socotit-o cu vremea o trădare. Îmi închipui acest tablou la vedere, în scenă, tablou ce poate juca, zic eu, un rol important, deși nu se pomenește de ființa ce-o întruchipează decât extrem de vag în piesă.
Și iată că, pe neașteptate, într-o bună zi, simțurile lui se trezesc din nou la viață. Parcă ar vrea s-o reia de acolo de unde a fost întreruptă. Ar vrea să recupereze și chiar se grăbește. Intră din nou în afaceri, redevine activ. Uită – cum de altfel uităm cu toții că anii trec peste noi și lasă urme, și – colac peste pupăză! – se și îndrăgostește. Un fapt nu chiar fericit, dar firesc cred, chiar la vârsta lui. Nimic ilar cu majuscule în asta. Să-și fi vârât coada și aici rotița cu pricina? Nici da, nici nu. E drept, dragostea la această vârstă, în pragul andropauzei, știm cu toții că e cumplită, cine e lovit de ea, poate călca numai în străchini, dar lui nici nu-i pasă de aceasta. Mai ales că fătuca cu pricina se pare că are și ceva zestre pusă deoparte.
CITIȚI PARTEA A DOUA A ESEULUI
El se simte încă în putere. O, câți bărbați conștienți de situație totuși, nu s-au putut abține și au devenit râsul lumii, cum se zice, și câte drame n-au lăsat asemenea iubiri în urmă. Asta e viața! Ce i se întâmplă lui poate fi socotit cu îngăduință în zona firescului și poate nici condamnabil. Situația însă creată prin faptul că devine fără voie rivalul propriului fiu, devine comică. Ca de altfel toate celelalte situații comice din piesă, conduse cu mână atât de sigură de autor, care nu sunt până la urmă decât tot create de neînțelegeri și disonanțe, și specifice comicului clasic.
Abil ca un îndrăgostit la vârsta lui, îl demască, îl unește și-l înlătură cu dreptul sfânt al naturii pe rivalul la mâna Marianei, propriul fiu. Socoteala e simplă în replica nerostită a scenei: „Tu ai toată viața înainte, eu sunt la capătul ei, așa că dă-te în lături!” Iar când acesta refuză cu orice risc, se petrece cel mai teribil fapt din piesă. Cu creierii aprinși, Harpagon își blestemă fiul! Un lucru de neiertat nici de Dumnezeu. Un tunet, ca un răspuns al cerului, ar trebui să urmeze acestui blestem. Și pedeapsa nu întârzie. După numai o singură pagină de text, Harpagon descoperă dispariția casetei.
Ce se întâmplă acum? În urma tensiunilor acumulate, la care se adaugă și această teribilă, în mintea lui, nenorocire, cea mai mare dintre toate – cum e și firesc la asemenea vârste și situații, cade trăsnit de un atac cerebral.
Trebuie să mărturisesc că pentru mine, actorul, piesa, abia de aici începe. Că de fapt până aici n-a fost decât un expozeu, o succesiune de întâmplări mai mult ori mai puțin comice, de o punere în pagină, cum se spune. Acest act V al piesei lui Molière îmi pare a fi una dintre cele mai minunate oferte către actor ce s-au scris vreodată, demne de a sta alături de marile capodopere ale antichității prin profunzime și general valabilitate.
Pe parcursul a numai douăzeci de pagini, vedem cum un om în putere până atunci, începe să se micșoreze, să se stingă; treptat, treptat, mintea lui se împuținează, glasul îi capătă de la o replică la alta alte nuanțe, ca și cum ar parcurge un drum îndărăt în ani, până a redeveni un copil, în mâinile căruia caseta recăpătată nu mai are decât valoarea unei jucării care zornăie și-i trezește atenția, dar nu mai are nici o semnificație. Cei din jur, personajele din scenă, privesc cu groază această transformare, spectatorii la fel, pentru că ea nu poate și nu trebuie să fie decât o oglindă vie a deșertăciunii și nimicniciei omenești. De aceea, acest act V mie îmi pare miezul „Avarul-ui” și el nu poate fi decât o dramă. Totul e deșertăciune!
O ultimă zvâcnire la primirea casetei, parcă o revenire la viață, ceea ce dă speranță și bucurie celor din jur, de aceea îl și părăsesc pentru o clipă, fiecare cu treburile lui, în vederea apropiatelor nunți, clipă în care, în singurătate, Harpagon își dă duhul, cum se întâmplă mai întotdeauna în urma unor asemenea congestii cerebrale, cu jucăria lui în mână, obiect pentru el inutil de-acum, zâmbind fericit și la fel de lipsit de înțelegere, așa cum a trăit.
Nu știu de ce am avut senzația că Molière aici și-a descris propria agonie. Și nu e greu de ghicit ce se afla în caseta aceea. A sa, nu a lui Harpagon… Manuscrisele? Parcă plutim în aceeași atmosferă din „Bolnavul închipuit”, nu? Era și normal ca lumea acestei drame să fie cea de bâlci, cu tot tacâmul derizoriului, de la funduliță până la scufie.
Harpagon este un lovit al soartei, un biet om care a suferit și a trecut prin viață necunoscut cu durerea, scrânteala și suferința lui și pe care numai geniul lui Molière l-a tras alături în nemurire, și nu fără un anume tâlc. El nu merită a fi blamat, ci compătimit și înțeles ca orice amărât care a trecut pe fața acestui pământ. De aceea, așa cum scriam la început, piesa mi se pare azi o dramă, în final cu profunde accente tragice. Avarul nu este Harpagon, avarul este însăși viața, soarta, destinul.
Harpagon este un limitat, un om obișnuit, viclean, cât reușește să fie în cadrul unor situații nici grave, nici deosebite. El trăiește doar drama unui om mărunt, dar o trăiește cu maximă intensitate. Caracteristica de căpătâi a lui Harpagon e energia. Asta îl domină de fapt în tot ceea ce face. Are o energie deosebită, uluitoare, diabolică, trăirile și încăpățânarea sa, ambiția sa, sunt fără margini, și de altfel toate acestea îl și pierd până la urmă.
Așa am văzut eu interpretarea acestei povestiri.
De-a lungul piesei, mi-au mai atras atenția câteva momente pe care, la fel, aș încerca să le explic în felul meu. Bunăoară este relația cu Froisine. Scena debutează cu laude grosolane, sunând a bătaia de joc la adresa vârstei, fizicului, vestimentației lui Harpagon. Da, dacă acesta ar fi un bătrân firav, urduros, abia târându-se, și zdrențăros. Dar Harpagon al viziunii mele are șaizeci de ani, dar pare de cincizeci și cinci cel mult, e zdravăn, iar haina lui, în afară de faptul că e simplă și sobră, nu are alt cusur.
La toate palavrele șarmantei Froisine – mi-o închipui o burgheză încă apetisantă, care a gustat cu poftă din viață, probabil pentru asta nici nu s-a căpătuit, și care și azi mai trezește pe ici, pe colo, scurte pasiuni –, Harpagon răspunde dacă privim cu atenție, cu foarte mult bun simț, dar abil se lasă prins în jocul ei numai pentru a o folosi, căci la sfârșit o trimite la plimbare cu buza umflată, cum de altfel și merită, nelăsându-se dus de nas. Este scena păcălitorului păcălit. Și nu e singura de acest fel. La fel pățesc și Cleante, încercând să-l tragă pe sfoară, și La Fleche, etc.
Bunul lui simț reiese mai ales în momentul în care mărturisește că îl neliniștește diferența de vârstă dintre el și „naiva” Mariane: „Fata e tânără și tinerii de obicei îndrăgesc pe cei de-o seamă cu ei. Tare mă tem că un bărbat de vârsta mea n-o să-i fie pe plac.” Când însă vede că Froisine bate câmpii vorbindu-i despre gusturile gerontofile ale fetei pentru Anchise căzătura, Saturn, Nestor, etc. socotindu-l un nătâng – (ei, cum să crezi așa ceva? Harpagon e smintit și mărginit, nu tâmpit), o lasă baltă și-i dă impresia că intră în jocul ei, de fapt luându-l pe cont propriu.
Joc pe care viclean, îl prelungește, nu fără temei, până la întâlnirea cu Mariane, înaintea căreia apare cu ochelari pe nas și maimuțărindu-se ca un bătrân ramolit și neputincios. Și știți de ce cred eu că ar face asta? Tocmai pentru ca atunci când va ieși de sub ochelari și-și va îndrepta spinarea, prin contrast fata să aibă înainte un om întreg și zdravăn, părând de fapt mult mai tânăr decât este în realitate. Teoria contrastelor! E simplu! Și sunt convins că i-ar fi reuși statagema, dacă la mijloc nu s-ar afla mult mai tânărul Cleante, propriul fiu. Numai așa Harpagon e ridicol, numai în cadrul acestui triunghi. Altfel nu, categoric.
Descoperirea iubirii dintre cei doi, în loc să-l aducă cu picioarele pe pământ, îl turbează, iar colericul din el îi ia vederea, mintea i se întunecă și ambiția dicatorială îl duc din gafă în gafă. Poate, mă gândesc, că la un moment dat chiar ar fi renunțat la Mariane, dar acel ceva care l-a mai îngenuncheat o dată, îl face să devină neclintit la hotărârea sa, arderea de neexplicat din el e cumplită, din moment ce ajunge la gestul suprem, păcatul cel mai greu, blestemul propriului fiu! Adâncurile sufletului omenesc sunt de nebănuit, uneori fără putință de explicat chiar, doar de înțeles, pentru cine poate înțelege.
La sfârșitul celebrei scene 1 din actul III, când dă ordine servitorilor în vederea apropiatei vizite a logodnicei și a lui Anselme, îl îndeamnă pe Jupân Jacques să-i spună pe șleau ce gândește și ce vorbește lumea despre el. La fel proceda și Molière cu cei din trupa sa de actori. După ce află și „basme” născocite pe seama sa, după cum Jupân Jacques mărturisește, și adevăruri, îl croiește cu reteveiul, apoi o șterge numaidecât din încăpere. Faptul că îl altoiește pe nechibzuit intră în tacâmul firesc al relațiilor scrântelii sale cu mediul, dar important nu e asta, ci faptul că o șterge mânzește. Și face asta pentru că de fapt recunoaște că, dacă nu toate cele auzite, măcar trei sferturi tot sunt adevărate, și nu le poate contesta. Îi este rușine. Chiar de el însuși. Dar așa cum mulți dintre noi ne-am spus nu o dată „Ei, și!” după numai cinci minute uită, pentru că vrea și trebuie să uite, și se întoarce pe cealaltă ușă.
Îmi aduc aminte de spectacolul Teatrului Bulandra cu cupeul „Tartuffe” și „Cabala bigoților”, în care Octavian Cotescu interpreta în tandem Tartuffe și Molière. Atunci meșterul Cotescu, împreună cu Tocilescu, descoperiseră acea legătură nouă, stranie, proaspătă, atât de subtilă, între lumea interioară a lui Tartuffe și cea a lui Molière-personajul, scriind împreună o pagină unică din istoria teatrului.
Gândul meu dintâi înaintea acestor pagini a fost de a prelua și a duce mai departe ceea ce atunci a însemnat o adevărată izbândă. Am încercat aici un crochiu, amplasarea unui schelet doar, ce poate servi însă, cred, unei construcții solide și veridice. S-ar putea pe-alocuri să fie greșit, sau gândul meu să șchioapete, dar asta nu înseamnă decât că el este perfectibil și poate duce la împlinire. Este numai un punct de vedere, un fir roșu, ce fără doar și poate ar cere multă muncă, mult talent, dar care se încumetă a întoarce o pagină nouă în istoria acestui mirific personaj ce a fascinat generații de actori și care rămâne pentru totdeauna, Harpagon…
FOTO: Lucian Năstase, Avarul îndrăgostit, de laTeatrul de Comedie
