„Un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică”, aşa îl descria pianista Cella Delavrancea, care l-a cunoscut pe I.L. Caragiale la Berlin. Pe de altă parte – un ins pasional, amorezat, cu ochii care-i fugeau după femei.
Un articol de Monica Andrei|18 decembrie 2014
Lui Caragiale îi plăceau mult vinurile bune şi femeile frumoase. Două plăceri pe care le găsea reunite la cârciuma Coanei Mariţa. Înfiinţase berării (ca să se îmbogăţească) şi dăduse faliment (pentru că dădea băutură pe datorie).
Deseori pierdea nopţile în nori de fum, având în faţă mari carafe de vin, la un pahar de vorbă cu cine se nimerea prin berărie și la o panţarolă (joc de cărţi). Nu era om de cafenea, berărie sau cârciumă; de altfel, îi plăcea să spună: „Nu mă atrage decât mecanismul omenesc şi simt o plăcere să-i demontez resorturile.”
În 1881, Caragiale este numit prin decret regal revizor pentru judeţele Neamţ şi Iaşi. Avea 31 de ani, era neînsurat. Munca de revizor îl plictiseşte, drept pentru care, în timpul liber, îşi vizitează prietenii junimişti de la Iaşi. Închiriază o cameră pe strada unde locuia Veronica Micle, pe care o vizitează negreşit, ca să o consoleze nocturn, deoarece era văduvă. Cu verva lui tumultuoasă, lansează în stânga şi în dreapta, în scurt timp, detalii despre escapada sa amoroasă. Pe la colţuri, boieroaicele din târgul Iaşilor şopteau tendenţios: „a avut-o şi el!”
Aventurile nu-l ocolesc. Soarta nu-l iartă. În 1883, autorul „Scrisorii pierdute” se îndrăgosteşte. Un episod sentimental ce-i tulbură mintea şi-i înobiliează imaginaţia cu drăgălăşenii sentimentale, cu vise ce implicau o iubire conjugală, precum şi cu o frumoasă călătorie de nuntă cu Fridolina, la Viena.
Aflându-se în casa compozitorului Eduard Caudella, împreună cu Iacob Negruzzi, care punea pe muzică opera „Hatmanul Baltag” (scrisă de I.L. Caragiale), dramaturgului îi fură inima doi ochi albaştri: Leopoldina Reinecke, vara primară a lui Eduard Caudella.
Mama sa era cumnata lui Francesc Caudella, tatăl lui Eduard Caudella. În casa lui Caudella, Caragiale a cunoscut-o pe fata cu ochi albaştri, pe care a boteazat-o Fridolina, precum şi pe Anita, fiica doamnei Clara Ed. Caudella, dintr-o altă căsătorie. Leopoldina şi Anita erau prietene şi se vizitau.
Ocupat cu gazeta junimistă „Doljul” de la Craiova, face des naveta cu trenul pe ruta Craiova –Iaşi. Dorul de fată îl arde. E distrus sufleteşte, îşi terorizează amicii ieşeni cu scrisori, rugându-i să-l ajute în a spiona sau a interveni pentru el în faţa tinerei, ca să-l bage în seamă, căci altfel „îşi face o samă” (se împuşcă). „Te-am părăsit într-o stare de plâns şi inima mi-era străină când se dete ultimul semnal de plecare în gara Iaşi, ca un mizerabil”, îi scria Caragiale lui Gabrielescu în aprilie 1883.
„O doresc de-mi seacă sufletul…”
Ajungând la Iaşi, pe 16 aprilie 1883, îi mărturisește lui Petre Missir că se simte la Craiova mai nenorocit decât oricând („ştii tu care vasăzică a trăi fără să-ţi spună nimeni nimic, nici un cuvânt de reproş, speranţe deşarte într-o fericire pierdută…”) şi-l roagă să-i intermedieze legătura cu Leopoldina. La plecare, în gara din Iaşi, Missir îi promite că va studia terenul. Dragostea îi usucă inima de dor, iar „iubita” e „rece şi nu vrea să răspunză la mângâiere”.
Ca să se apropie de fată, cinicul „Scrisorii pierdute” trimite cu trenul buchete de violete pe care Missir le distribuie în tot cercul Fridolinei. Îndrăgostit, reiterează în gând toate serile de la „Junimea”. În misivele lungi şi înduioşătoare niciunul dintre membrii cenaclului nu era scutit de întrebarea: „Ce faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat”.
Fridolina îşi aminteşte: „Caragiale, când venea de la Bucureşti, era toată ziua la noi [adică la Ed. Caudella], ştiam pentru cine vine. În inima mea era încă maiorul, Costică B., un adevărat cavaler de salon, care-mi ceruse mâna, apoi dispăruse necavalereşte, că se aflase că n-am zestre.”
De atunci Lopoldina alias Fridolina ofta în taină. După o vreme de cercetări asidue, prietenul său Missir l-a zgâlţâit pe Caragiale, punându-l să judece rece şi limpede, asigurându-l că va obţine mâna domnişoarei dacă se va prezenta la Iaşi cu o cerere fermă. Îl înştiinţează despre amorul secret al Fridolinei şi îi pune în vedere faptul că, dacă se va însura cu ea, va trebui să întreţină toată familia. (Şerban Cioculescu – “Viaţa lui I.L. Caragiale”)
Ca răspuns „rabiei sentimentale” în corespondenţa cu Missir, autorul „Năpastei” anunţă că se retrage din bătălia matrimonială, fără explicaţii.
Cella Delavrancea (1887-1991) a fost o prietenă apropiată a dramaturgului
Duşul rece al episodului sentimental se spulberă din inima şi mintea dramaturgului. Aventurile mult mai galante în capitala Olteniei îl fac să uite totul.
În 1884, îşi mută serviciul în Bucureşti. Lucrează ca funcţionar la Regia Monopolurilor. Nu era căsătorit şi o cunoaşte acolo pe Maria Constantinescu. Din flirtul lor s-a născut autorul romanului „Craii de Curtea-Veche”, în 1885. Pe Mateiu l-a recunoscut ca fiu, iar, după căsătoria dramaturgului, băiatul creşte alături de fraţii săi; dar rămâne închis şi nu se adaptează mediului. Nu avea nimic din generozitatea tatălui său. Era dispreţuitor, plin de morgă şi snob.
Cella Delavrancea îşi aminteşte în memoriile sale: „Mateiu se ocupa de heraldică. Ne uluia ştiinţa lui în privinţa blazoanelor tuturor familiilor nobile din Europa. Spunea: eu cobor din ilustra familie a conţilor Cavacioni, că nu-l putea spune pe «r». Se plimba prin salon cu mâinile la spate. O dată s-a lăudat cu grozăvia de faţă cu tatăl său. Ce râs a fost! Caragiale bătându-şi ţeasta, a exclamat: ce tot spui, mă! Străbunicul tău era plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creştet. Matei s-a făcut roşu de furie şi a tăcut. Niciodată nu i-a iertat lui Caragiale că mama lui nu fusese cel puţin o baronesă, ci doar o fată frumoasă, de modestă origine şi n-a luat-o nimeni de nevastă. Acest necaz l-a împiedicat mai târziu să observe emoţia lui Caragiale la citirea poeziilor lui, şi nici când pleca cu ele în buzunar, ca să se mândrească şi să le arate tuturor prietenilor.” („Dintr-un secol de viaţă”)
„Mi-ai luat nevasta, halatul şi papucii…”
Autorul conferinţei „Gâşte şi gaşte literare” a fost numit director al Teatrului cel Mare, în 1888, după ce a tras nişte sfori. Şi-a dorit enorm funcţia, dar n-a rezistat decât aproape un an. Timp în care a hrănit artistic guşa presei timpului cu deciziile luate în teatru şi scandalurile declanşate, dar şi cu evenimentele din viaţa de familie. Era tot timpul în centrul atenţiei.
Actriţa Amelia Welner şi-a început cariera în 1873, la Iaşi, a jucat în comedii şi operete. Căsătorindu-se cu actorul Constantin I.Nottara, se mută în Bucureşti. Amândoi au fost distribuiţi în spectacolele cu piese scrise de Caragiale. În anul când dramaturgul a fost directorul Teatrului cel Mare, actriţa şi al său consort n-au mai jucat pe prima scenă a ţării.
În “Democraţia” şi “România liberă” din martie, respectiv octombrie 1889, din “cronica zilei”, aflăm despre misterul conflictului dintre Nottara şi Caragiale: “Balamuc la Teatrul Naţional din cauza boroboaţelor directorului. Scandalul pornise de la surprinderea directorului, de către Nottara, în patul soţiei sale, actriţa Amellia Wellner, cu care era căsătorit încă din octombrie 1883.”
Constantin Nottara era plecat în turneu, iar soţia rămăsese acasă. Urma să se întoarcă vineri seara, după ce jucau la Ploieşti. Pentru că spectacolul s-a anulat, actorul s-a întors cu o zi mai devreme fără să anunţe. Ajuns acasă, rămâne în prag săgetat de surpriza neaşteptată: Caragiale în halatul şi papucii de casă a lui Nottara stătea “tête-a-tête” pe sofa cu frumoasa, planturoasa Amelia. Se apropie de cei doi fără să fie văzut, şi, după o pauză, îi zice lui Caragiale: “Am înţeles să-mi iei nevasta, dar şi halatul şi papucii?…”
„Mi-o dai, tată socrule?”
Pe Alexandrina Burelly a cunoscut-o în timpul directoratului său la Teatrul cel Mare din Bucureşti, în 1888. Caragiale a făcut cunoştinţă cu viitoarea sa soţie la una din reprezentaţiile actriţei Sarah Bernardt. Fiind directorul general şi făcând revizia la galerii, a condus un grup de domnişoare care nu mai găsiseră loc în stal. Ajutând o doamnă în vârstă să urce scările, făcându-i loc printre studenţii zgomotoşi, se împiedică, ajunge cu nasul în decolteul viitoarei neveste. În jurul lor, studenţii făceau haz de necaz întrebându-se dacă directorul se va orienta spre domnişoară sau spre cea în vârstă.
Mişu Văcărescu alias Claymoor, care semna cronica mondenă a ziarului L’ Independence Roumaine, o descrie pe domnişoara Burelly ca „o perlă neagră într-un sipet de satin roşu încadrat de margarete”. N. Petraşcu, membru în comitetul dramatic, fiind în sală în timpul spectacolului, l-a observat pe Caragiale privind cu binoclul mai mult spre locul domnişoarelor în sală, decât spre scenă. A fost un “coup de foudre”, cum spun francezii.„Ochii ei cei mai frumoşi” – cum îi plăcea lui Caragiale să spună – i-au fermecat inima.
Era în 1888, avea 36 de ani şi-l bântuia gândul însurătorii. S-a interesat şi a aflat că era fata unui arhitect de origine italiană, Gaetano Burelly. “A doua zi dimineaţa, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine sună la uşa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. «Mi-o dai, tată socrule?»”
Alexandrina Caragiale, iubirea lui Nenea Iancu
(povesteşte Cella Delavrancea în “Dintr-un secol de viaţă”).
Caragiale se logodeşte cu domnişoara Burelly în decembrie 1888. Căsătoria civilă a avut loc în 7 ianuarie 1889, iar, în ziua următoare, ceremonia religioasă, la Biserica Boteni din Bucureşti, apoi călătoria de nuntă în Italia.
Fata n-a avut zestre şi nici n-a interesat-o mondenitatea, lumea bună. Frumoasă, elegantă şi blândă, minunata lui soţie l-a admirat, l-a iubit, l-a îngrijit, i-a fost devotată. L-a aşteptat de la berărie, cafenea sau birt. Alexandrina făcea tot ce se putea, pentru ca nenea Iancu să-şi regăsească buna dispoziţie acasă, glumind, râzând, ascultând muzică bună: Beethoven, Bach, Schumann…
Au avut un trai greu şi multe încercări. Primele două fetiţe au murit de tuse convulsivă la o vârstă fragedă. Apoi s-au născut Luca şi Ecaterina. „Iată şi microbii mei, Luky şi Ţuşki” îi prezenta dramaturgul când mergeu în vizită. Copii nu au urmat şcoala primară la pension, ca să nu ia microbi şi să se îmbolnăvească, aşa hotărâse Caragiale. După ce au moştenit-o pe Momuloaia, au avut tihna şi confortul pe care şi-l doreau, după ce s-au mutat la Berlin.
Cella Delavrancea: „Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim, la Berlin”
Tânăra pianistă Cella Delavrancea avea 22 de ani, călătorea şi dădea concerte. Caragiale a găzuit-o în casa lui, la Berlin, şi o alinta Aghiuţă. Era fiica bunului său prieten Barbu Delavrancea, dramaturg şi avocat. Este cel care a pledat şi l-a apărat când a avut procesul cu nuvela “Năpasta” (fiind acuzat de plagiat).
„Mergeam cu el şi cu doamna Caragiale, cu fiul şi fiica lor, la concertele simfonice de la Berlin. – îşi aminteşte Cella Delavrancea – Mi-aduc aminte cum ne-au podidit lacrimile pe câteșicinci deodată la o modulaţie din Simfonia a V-a. O doamnă lângă mine a întrebat mirată. «De ce plângeţi cu toţii deodată?».”
În 11 noiembrie 1910, Cella Delavrancea îi scrie prietenei sale Margareta Miller Verghi, care avea un renumit pension în Bucureşti unde aceasta studiase. „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă [la Bucureşti] unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu [Barbu Delavrancea], iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia.” (Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi, BCU)
„În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.” (Cella Delavrancea – “Dintr-un secol de viaţă”)
Foto: Ion Luca Caragiale , Cella Delavrancea, Alexandrina Caragial -wikipedia, eroiiromanieichic.ro
