„Quilt”, cea mai nouă carte a scriitoarei Veronica D. Niculescu, din care vă oferim un fragment, a fost lansată pe 27 mai la Salonul Internaţional de Carte Bookfest şi se află pe lista celor mai vândute titluri ale Editurii Polirom la această ediţie a târgului.
Un articol de Ziarul Metropolis|6 iunie 2023
Cu acest volum de povestiri, apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom, în care personaje sunt oameni și animale, cupluri deznădăjduite în vremuri teribile, prieteni care se văd rar și vorbesc limbi diferite, copii și părinți, teckeli blânzi și cămile pierdute de la circ, dar și dragostea și disperarea, dulceața și amărăciunea insuportabilei ușurătăți a zilelor noastre, se naște o carte care vorbește despre neajunsul de-a trebui să trăiești atunci când simți că nu se mai poate trăi. Și, deloc paradoxal, despre frumusețea explozivă, copleșitoare a lumii, atunci când e ea mai chinuită și suferința ei e mai mare.
FRAGMENT
Ne strecuram acum pe trotuarul îngustat şi mai tare de maşinile parcate peo parte. Mergeam în faţa Anielei, între şirul de maşini şi gardul de fier forjat al unui restaurant şi am tăcut un pic, cât să depăşim ultima maşină şi să revenim una lângă alta.
— Aşa, ş-in afară de poză mai era şi o filmare: M.M. intră în cameră, pare să fie sufrageria ei, mult după ce soţul şi copiii s-au culcat, ea intră acolo pe furiş, merge tiptil, se vede că face întreaga filmare cumva hoţeşte, nu vrea să fie auzită, nu vrea să fie surprinsă. Ţi-o poţi imagina păşind desculţă sau în ciorapi. Se apropie cu camera aia mică de filmat într-o mână şi, privindu-se în oglinda de pe perete, într-o tăcere deplină, ridică cealaltă mână şi o flutură uşor, de adio. Dar gestul e unul frânt, întrerupt: mâna se duce la gură, a groază. Şi M.M. rămâne aşa un timp, privindu-se împietrită, pe lângă camera de filmare, de parcă ar fi văzut o arătare.
— M.M.!…
— M.M. O arătare. Şi gestul ăsta – hai să traversăm repede, mai prindem verdele ăla –, gestul ăsta, când ea la făcut, a fost de parcă mă vedeam pe mine. Nu ştiu să-ţi explic, dar era ceva ce am mai văzut. M-am văzut pe mine privindu-mă în oglindă, doar ochi şi groază, cu mâna la gură. În nopţile alea în care… – dar despre asta o să vorbim altă dată, dacă o să vorbim. În tot cazul, atâta pot să-ţi spun, fiindcă asta ştiu cu precizie, atunci era ca şi cum mi-aş fi luat adio nu de la alţii – nu soţ, nu copil –, ci de la mine. Şi asta era ceea ce mă trezea în clipele alea şi mă îngrozea. Cum să-ţi spun? Vedeam deodată în oglindă femeia pe care aveam s-o omor. Şi ştii ce e ciudat? Dar chiar că-i ciudat, nici nu ştiu cum să zic ca să nu sune aiurea: simţeam un soi de milă pentru ea, ca pentru o străină, mai ales că – asta e partea care o să sune aiurea – părea o femeie drăguţă. O femeie drăguţă căreia-i făceam o mare porcărie. Disperarea aia de pe chipul ei împietrit, obrazul tras, ochii plânşi şi uscaţi, tremurul mâinii – o mână străină pe-o faţă străină –, părul răvăşit; deruta totală, ca o ceaţă groasă prin care pluteşte vaporul ăsta al hotărârii pe care ai luat-o deja. Străina asta se uită la tine din ramă: „Ce-mi faci?“. Femeia speriată din oglindă, pe care cineva numit „eu“ a hotărât s-o omoare, femeia despre care aflam atunci că nu va mai trăi pentru că aşa a decis „eu“, o forţă din ea şi de dincolo de ea. De ea mi-era milă şi pe ea n-o pricepeam decât într-o oarecare măsură când o priveam din afară, aşa cum ţi-e milă de M.M. şi cum n-o pricepi decât într-o oarecare măsură când îşi face cu mâna în filmare: de ce vrea să moară? De ce nu se poate linişti? De ce atâta tulburare? Dar e ciudat să pui asemenea întrebări, nu-i aşa? Asta întreabă fanii care văd doar succesul, strălucirea şi pun egal între toate astea şi fericire sau măcar linişte, nu-i aşa? Asta întreabă reporterii, după.
Se însera. Se făcuse târziu, mult mai târziu decât plănuiserăm să stăm în oraş. Se albăstrise totul în jur, era ora magică a acuarelei din serile de la sfârşitul verii, când cerul coboară pe pământ de parcă i s-ar fi fisurat călimara şi lichidul de-un albastru intens ar începe să întineze sugativa groasă în care trăim noi, mai înaintând vitejeşte în propriile noastre vieţi, mai împiedicându-ne-n câlţii şi puful de hârtie ca-n nişte veritabile jungle… Tremuram, dar mi-era bine cu Aniela lângă mine şi eram uluită că-i spuneam toate astea. Însă când am tăcut m-am simţit deodată sleită. Şi-am ştiut că în noaptea aceea o să adorm greu, târziu, supărată pe mine şi pe tot ce-a îndrăznit gura mea să zică despre mine.
Prietena mea tăcea, de felul ei era foarte tăcută, iar când vorbea îşi alegea cu grijă cuvintele şi asta-mi plăcea mult la ea. Ni se auzeau paşii pe asfalt şi pielea tălpilor noastre lipindu-se şi dezlipindu-se de pielea din interiorul sandalelor, un sunet foarte intim pe care l-am asociat mereu cu verile lungi ale copilăriei şi cu mirosurile femeieşti. M-am rotit uşor – ajunseserăm în intersecţia noastră, lângă agenţia de turism de la parterul unui bloc, în locul unde trebuia să ne luăm la revedere – şi atunci, când ne pregăteam de despărţire, schimbând câteva vorbe inofensive, i-am privit bărbia şi nasul, sprâncenele, gura. Nu căutam presupusele defecte despre care ea îmi vorbise, mai curajoasă sau mai inconştientă ca mine, dar numai în treacăt, de parcă ar fi trecut cu o pensulă de machiaj peste ele: o fină atingere cu firişoarele de păr de căprioară, din tuşe rapide, ca să nu se lipească strat gros de pudră pe ele şi să nu se contureze astfel şi mai tare.
Veronica D. Niculescu (n. 1968), scriitoare și traducătoare. A publicat: Adeb, povestiri (Limes, 2004, Liternet, 2005); Orchestra portocalie, povestiri (Cartea Românească, 2008); Basmul Prințesei Repede-Repede, în colaborare cu Emil Brumaru (Polirom, 2009); Roșu, roșu, catifea, povestiri (Casa de Pariuri Literare, 2012); Floribunda, povestiri alese (TipoMoldova, 2012); Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014); Cad castane din castani, dialoguri, în colaborare cu Emil Brumaru (Polirom, 2014); Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016); Spre văi de jad și sălbăție, roman (Polirom, 2016); O vară cu Isidor, carte pentru copii (Polirom, 2017); Toți copiii librăresei, roman (Polirom, 2020); Luchian. Ochii, sufletul, mâna, biografie romanțată (Polirom, 2020); Iarna lui Isidor, carte pentru copii (Polirom, 2020); Simfonia animalieră (ediție definitivă, împreună cu Hibernalia) (Polirom, 2021); Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib (Polirom, 2021); Grădina pământeană a Prințesei de Marți, carte pentru copii (Arthur, 2022). Cărțile sale au fost nominalizate la cele mai importante premii naționale și au primit Premiul pentru Debut al USR Sibiu (2005), Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă (2013), Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, USR Sibiu (2015), Premiul „Cartea anului”, USR Sibiu (2017), Premiul pentru Proză, USR Sibiu (2021), Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural (2021). A tradus din Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Lewis Carroll, Siri Hustvedt și alții. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus (2016). Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural (2017).
Prietena mea tăcea, de felul ei era foarte tăcută, iar când vorbea îşi alegea cu grijă cuvintele şi asta-mi plăcea mult la ea. Ni se auzeau paşii pe asfalt şi pielea tălpilor noastre lipindu-se şi dezlipindu-se de pielea din interiorul sandalelor, un sunet foarte intim pe care l-am asociat mereu cu verile lungi ale copilăriei…
Fotografie de Lucian Niculescu
