În 1962, François Truffaut, care devenise de câţiva ani regizor, s-a dus în America pentru a-l intervieva pe maestrul suspansului, Alfred Hitchcock. A ieşit una dintre cele mai celebre cărţi de cinema din istorie.
Un articol de Ionuţ Mareş|10 mai 2020
Admiraţia lui François Truffaut pentru Alfred Hitchcock era veche, de pe vremea tinereţii sale cinefile şi mai ales din perioada când regizorul filmelor „Les quatre cents coups” (1959) şi „Jules et Jim” (1962) era critic la celebra revistă franceză Cahiers du cinéma.
Prin textele lui Truffaut şi ale unora dintre colegii săi din anii `50 apărute în paginile publicaţiei, Alfred Hitchcock, alături de alţi câţiva regizori de renume care lucrau în sistemul restrictiv al studiourilor americane, a fost promovat insistent ca cineast de prim rang, demn de cea mai înaltă apreciere, prin aşa-numita „politică a autorilor”.
Deşi multe din filmele sale înregistrau succes comercial, sau poate tocmai din acest motiv, Hitchcock nu avea o reputaţie de autor respectabil în ochii majorităţii criticilor, în special americani. Încă nu devenise, nici măcar la începutul anilor `60, cineastul-cult de mai târziu.
Această desconsiderare l-a făcut pe Truffaut să îşi reactiveze instinctele de critic şi să îi propună un amplu interviu, realizat cu ajutorul traducerii asigurate de Helen G. Scott. Scopul urmărit de Truffaut era unul ambiţios, în ton cu stilul efervescent al textelor sale – să schimbe percepţia criticilor asupra lui Hitchcock.
Pentru asta era nevoie de o discuţie serioasă, sistematică, în care să fie luate la rând toate filmele realizate de Hitchcock, începând cu perioada mută din Marea Britanie. Despre asta e „Hitchcock/Truffaut” (sau „Hitchcock by François Truffaut”), o carte într-atât de celebră încât a inspirat un documentar cu acelaşi titlu realizat în 2015 de Kent Jones şi în care diferiţi cineaşti vorbesc despre felul în care i-a influenţat interviul făcut de Truffaut.
După cum mărturiseşte însuşi Truffaut în introducere, transcrierea interviului şi pregătirea fotografiilor au durat patru ani, însă prima ediţie a cărţii, din 1967, aborda şi filmele realizate de la momentul discuţiei şi până atunci şi se încheia cu „Torn Curtain” (1966), pentru că intervievatorul francez l-a mai chestionat scurt în câteva rânduri pe maestrul său din America. Într-o ediţie ulterioară, apărută în Franţa în 1983 şi în SUA în 1984, Truffaut a inclus în încheiere un text foarte emoţionant în care evocă filmele de la finalul carierei şi mai ales figura lui Hitchcock din perioada de dinaintea morţii sale la 29 aprilie 1980.
Deşi de-a lungul anilor am văzut cam toate cele peste 50 de filme ale lui Hitchcock, pe cele mai cunoscute chiar de câteva ori, nu m-am dedicat lecturii volumului până recent, odată cu izolarea determinată de epidemia de coronavirus, când presiunea premierelor a dispărut.
Sunt mai multe motive pentru întârzierea impardonabilă cu care am ajuns la această carte esenţială, din care totuşi mai parcursesem câteva fragmente atunci când m-a interesat mai mult un film sau altul din cariera lui Hitchcock.
Nu am studiat niciodată în profunzime cinemaul marelui cineast, deşi fiecare vizionare a filmelor sale este o delectare şi am citit cu mare interes orice text mi-a căzut întâmplător în mână despre el (câteva eseuri importante în română a scris Alex Leo Şerban şi au fost incluse în volumul „De ce vedem filme”, apărut la Polirom în 2006).
Timpul nu a fost niciodată generos şi mereu intervenea câte ceva la zi (mai ales că aveam ambiţia, irealizabilă, ca atunci când o voi citi să mai văd încă o dată toate filmele).
În plus, nu o aveam decât în format electronic, ceea ce a constituit un obstacol serios în calea lecturii până acum câteva luni, când am putut să o iau de la mica dar cocheta librărie Cărturești Modul de la Arhitectură din Bucureşti, singurul loc care are mai multe rafturi cu cărți în engleză serioase și indispensabile despre cinema şi care sper că îşi va putea reveni după criză (sigur, dacă m-ar fi interesat mai mult, aş fi putut să o comand oricând).
Ediţia revizuită şi definitivă pe care mi-am cumpărat-o este una scoasă în 2017 în Marea Britanie de Editura Faber & Faber, în format de album şi cu o extrem de bogat colecţie de fotografii şi cadre din filme în alb-negru.
Mai jos, am listat trei lucruri pe care le-am reţinut despre Alfred Hitchcock din acest interviu realizat de François Truffaut. Sau trei idei inspirate de volum.
1.Probabil că, datorită aurei pe care a câştigat-o pe bună dreptate cartea, Truffaut şi-a atins obiectivul ca Hitchcock să fie luat în serios de criticii din epocă. Însă cu siguranţă stilul său de a pune întrebări ar fi trebuit să devină un reper şi poate fi de folos şi acum.
Deşi poziţia sa este una admirativă, criticul devenit cineast nu ezită să îşi exprime, cu eleganţă, dezamăgirile în legătură cu unele filme sau cu unele scene chiar din cele mai apreciate titluri. Iar observaţiile sale, întărite mereu de explicaţii, sunt într-atât de perspicace, încât Hitchcock îi dă dreptate aproape în toate aceste cazuri (o distribuţie greşită, un subiect nepotrivit, o construţie dramaturgică atacabilă, o alegere estetică discutabilă etc.). Admirabilă e şi seninătatea cu care Hitchcock îşi recunoaşte aparentele erori, stimulat de atenţia interlocutorului său. Agerimea cu care Truffaut trece prin filmele lui Hitchcock e cu atât mai lăudabilă din perspectiva de astăzi, cu cât singurul mod prin care putuse să vadă şi să revadă filmele fusese în cinematografele şi la Cinemateca din Franţa, unele cu mai mulţi ani înainte de momentul interviului.
Apoi sunt, bineînţeles, întrebările prin care intervievatul e pus să intre în detalii despre opţiunile sale tehnice şi formale din anumite filme, cum ar fi clasicele „Rear Window”, „Vertigo”, „North by Northwest”, „Psycho” sau „Birds”. Rezultă pagini unice de analiză filmică, al căror scop era de a demonstra măiestria şi chiar geniul Hitchcock şi ideea că ceea ce îl face un mare autor sunt tocmai opţiunile strălucite şi inventive de regie, care foloseau instrumente pur cinematografice, unele inovatoare şi devenite surse de inspiraţie în deceniile următoare.
2.Dincolo de aspectele cinematografice, răspunsurile lui Hitchcock dezvăluie un personaj spiritual, mucalit, pus mereu pe glume (inclusiv pe seama prietenilor) şi predispus la autoironie, dar nu şi la autocomplezenţă. Un artist raţional şi conştient de resursele sale, exersate în decenii de carieră, şi în personalitatea căruia o anumită eleganţă de început de secol XX moştenită din Marea Britanie e subminată de o lejeritate şi de un pragmatism câştigate probabil în America.
Un regizor care şi-a transformat sau, mai exact, şi-a camuflat fricile şi slăbiciunile purtate cu el încă din copilărie (după cum sugerează şi Truffaut în melancolicul capitol final) în obsesii cinematografice şi le-a distilat prin filme care au ştiut să le inoculeze spectatorilor acea spaimă plăcută şi acel suspans hiptonizator pe care numai cinemaul poate să le livreze atât de eficient.
3.Filmele lui Hitchcock au arătat – şi cartea nu face decât să clarifice şi să consfinţească asta – că în limitele unui sistem de producţie concentrat pe eficienţă financiară şi obişnuit cu impunerea de limite se poate dezvolta un limbaj cinematografic deopotrivă deschizător de drumuri şi cu aspiraţii de artă înaltă (în ciuda ambalajului său comercial înşelător). Însă a fost nevoie de insistenţa unor oameni ca Truffaut pentru ca asta să devină o evidenţă. De aici şi importanţa extraordinară a cărţii.
