Cele mai noi cărți: „Istoria apelor”, de Maja Lunde (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-noi-carti-istoria-apelor-de-maja-lunde-fragment/

În această toamnă, Editura Humanitas Fiction a publicat, în colecţia „Raftul Denisei”, prima ediţie a romanului „Istoria apelor” de Maja Lunde, autoarea bestsellerului „Isoria albinelor”. Vă invităm să parcurgeţi un fragment din noua carte. în centrul căreia regăsim natura şi complexitatea spiritului uman!

Un articol de Liliana Matei|29 octombrie 2020

Traduse în peste cincizeci de țări, cărțile scriitoarei norvegiene Maja Lunde s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. În 2020 a primit două prestigioase premii, Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen. Asemenea bestsellerului internațional Istoria albinelor, al doilea său roman, Istoria apelor (Humanitas Fiction, 2020, traducere din norvegiană de Ivona Berceanu), este hipnotic, emoționant, inspirator și se concentrează  asupra puterii naturii și a spiritului uman.

2017. Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, ghețari milenari și fiorduri adânci. Toată viața a luptat împotriva acelora care încercau să supună forțele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverșunare, încât a renunțat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtășesc. Iar acum, în toamna vieții, Signe pornește cu velierul ei, Albastru, într-o călătorie plină de primejdii  până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus. Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu știe că, de fapt, Magnus o așteaptă.

2041. David străbate Franța, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiați, este o nesfârșită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război și depopulată. Un incendiu i-a despărțit de ființele cele mai dragi, Anna și August, iar tatăl și fiica au fost nevoiți să-și părăsească orașul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă și resursele de umanitate se împuținează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi așteaptă.

„Istoria apelor”, un roman de Maja Lunde (fragment)

Munții se aplatizează în timp ce mă apropii de mare, îmi aduc aminte de acest fiord pe când fusese lung, călătoria spre el durase o eternitate, era aproape lipsit de sens să încerc să ajung până la marea deschisă, ar fi fost prea mult pentru o singură zi, îmi amintesc că mă gândeam că asta era tot ce îmi doream.

Pentru unii, munții sunt ca o plapumă sigură, îi învelește, îi acoperă, îi lasă să se prindă cu putere de ei. Magnus fusese așa; munții îl făceau să se simtă calm, îmi povestea el, nu am înțeles niciodată cum putea să gândească așa, pentru că încă din copilărie eu am simțit cum munții se sprijineau de mine, le-am simțit greutatea și apăsarea.

Doar pe culmi mă mai slăbea această senzație, tata obișnuia să mă ducă la munte, încă de când eram mică. Mergeam doar el și eu, la ghețar, la Søsterfossene, și acolo sus izbuteam să respir împreună cu el.

Dacă ar fi fost după mine, aș fi mers în excursie, tata și cu mine, el mereu se oprea ca să-mi arate plante, insecte sau animale, să-mi indice lucruri mici de-a lungul drumului, sau păsările care erau doar niște puncte îndepărtate pe cer, de parcă mi-ar fi fost imposibil să le observ fără ajutorul lui.

Urcam adesea pe munte pe cursul apei.

El iubea Breio, râul a fost cel care l-a ademenit încoace; a venit la Ringfjorden pe vremea când era tânăr student, trebuia să scrie o disertație mai lungă despre un soi de midie, Margaritafera margaritafera, o specie neobișnuit de mică care trăia ascunsă printre stânci și în pietrișul în fundul râului. Tata mi-a povestit că larva se dezvolta dependentă de alții, ca un parazit fixat în spatele branhiilor, și a fost găsită la somon și la păstrăv, în timp ce scoica adultă se hrănea cu microorganisme pe care le filtra și astfel curăța râul pentru toți cei din jurul său.

Micuța creatură poate trăi mai bine de o sută de ani, mi-a spus el în timp ce ochii i se luminau. Imaginează-ți, Signe! După ce se naște, trăiește mai mult decât un om. Și e de neînlocuit cât trăiește.

Prima dată când venise în sat, tata se cazase la hotel și încă de la micul dejun de a doua zi o observase pe Iris, fiica proprietarului, iar ea îl observase pe el. În scurt timp au devenit o pereche, Bjørn și Iris se numeau, erau niște nume atât de frumoase împreună, îmi amintesc că mă gândeam eu la Bjørn și Iris, un animal mare, puternic, care merge cu pași apăsați prin lume și o floare subțire, zveltă, care era fixată bine într-un loc. Dar ar fi trebuit să fie invers, ea ar fi trebuit să poarte prenumele lui și invers.

Trebuie să fi avut o relație frumoasă la început, în primii ani, dar apoi s-a stricat. Nimic nu este mai urât decât ceva care odată a fost frumos și care s-a stricat.

În inima tatălui meu, ura a ținut o viață întreagă. El n-a iertat-o niciodată pentru că i-a luat râul.

Cred că știu de unde s-a stricat totul, cel puțin știu de unde a început declinul pentru mine, dar poate ei vorbiseră deja de multă vreme, în orele târzii ale nopții, cu voci șoptite și furioase care nu m-au trezit. Așa trebuie să se fi întâmplat. Dar tot ce îmi amintesc este ziua în care ea a venit acasă și mi-a spus că s-a aprobat proiectul.

Cred că tata avusese un termen-limită pentru predarea articolului său, deoarece stătea aplecat peste mașina de scris de pe verandă, acolo unde îi plăcea să lucreze, la aer curat. Îl invidiam pentru mașina aceea, pentru ceea ce crea la ea, pentru toate acele cuvinte și fraze care se desfășurau pe hârtie în fața lui, ritmul degetelor care loveau clapele, literele care se iveau pe hârtie; și atunci m-am suit în poala lui și i-am spus că și eu doream să scriu.

Mi-a dat voie, așa cum făcea de multe ori, dar eu nu aveam același ritm la scris, sunetul nu aluneca prin casă, literele nu se transformau în propoziții, dura atât de mult, pentru că eu tocmai ce învățasem semnele alfabetului și trebuia să caut literele cu degetul arătător.

De altfel, poalele tatei erau tari, iar picioarele îi erau agitate. El își întinsese picioarele și își fixase călcâiele în podea, astfel încât coapsele lui se înclinau, iar eu eram mereu pe punctul să alunec. Dar mi-am încordat mușchii și am continuat.

Bine, gata, a spus el în cele din urmă. Ai încercat. Acum trebuie să lucrez din nou.

Nu! Vreau să scriu o poveste.

Ajunge, a spus tata.

Nu.

Dar el m-a dat jos de pe scaun și mi-a dat o îmbrățișare rapidă, de parcă ar fi vrut să-și ceară scuze, și eu m-am ținut de el, îmi zgâriam obrazul din cauza firelor din barba lui, dorindu-mi ca măcar îmbrățișarea să dureze mai mult.

Dă-mi drumul acum, Signe.

Vreau să scriu, îmi spuneam.

Acum trebuie să mă asculți, a spus el.

DAR VREAU SĂ SCRIU CU TINE! am strigat direct în urechea lui.

Au! Signe!

M-a apucat și m-a așezat hotărât pe jos.

Nu e voie să țipi în urechile oamenilor așa.

DE CE NU?

Le strici auzul. Urechea este un organ fin, de care trebuie să avem grijă. Chiar și un singur sunet puternic o poate deteriora. Niciodată nu vei mai auzi la fel de bine ca acum. Trebuie să ai mare grijă de auzul tău. Atât de al tău, cât și de al celorlalți.

O!

Tata s-a întors spre birou și a luat repede o foaie și un creion.

Uită-te aici. Scrie-mi ceva, a spus el. Și apoi putem să petrecem timp împreună.

Ce anume?

Scrie ce vezi.

Dar nu m-am mișcat.

În căsuța făcută de noi sunt pițigoi. Scrie despre ei. Ce feluri de păsări vezi, ce mănâncă ele și ce fac ele acum primăvara.

De ce?

După aceea, te pot ajuta cu numele lor latinești.

M-am pus pe treabă și în ziua aceea am scris mai multe liste: litanii despre animalele mici de pe țărm, păsările de pe cer, buruienile din grădină, insectele de la malul pârâului, dar înaintam greoi cu listele mele și tot îl invidiam pe tata pentru mașina de scris, pentru că dacă aș fi avut eu una, îmi imaginam, aș fi putut scrie la fel de mult ca el, la fel de repede, la fel de pătimaș, și aș fi reușit să adun toate elementele naturii pe care le doream pe o singură foaie, la fel cum făcea și el, și poate că într-o bună zi cineva ar dori să publice ceea ce am scris eu, tot așa cum textele lui erau publicate în cotidiene cu multe pagini, ca să le poată citi toată lumea.

Nu a apucat niciodată să mă ajute cu numele latinești, pentru că în curând a sosit cina și mama a venit acasă aducându-ne vești mari.

Ne-a dat vestea la desert, ea a dus vestea aceea în viața noastră, de parcă ar fi trebuit să o mâncăm pe ascuns, printre firimituri și frișcă.

Astăzi a fost adoptat în cele din urmă, a anunțat ea. Râul Breio va fi captat în țevi.

Nu am înțeles semnificația cuvintelor, nu atunci, dar am observat că ea zâmbea, crezând că aceasta este o veste bună, în același timp lăsând cuvintele să atârne în aer și mi-am dat seama că nu este sigură ce răspuns va primi de la tata.

Ce? a întrebat el, ca și cum nu ar fi auzit ce a spus ea.

Și-a pus lingura pe farfurie, chiar dacă era încă plină de frișcă și gem de mere.

S-a adoptat, a spus mama.

Dar nu ar fi trebuit să fie adoptat înainte de următoarea ședință a consiliului municipal.

Am adoptat decizia încă de azi.

Nu se poate!

Bjørn, asta vrea toată lumea.

S-a ridicat, iar farfuriile de pe masă s-au răsturnat. Tata striga ceva: cuvinte urâte, cuvinte pe care eu nu aveam voie să le folosesc.

Dar ea vorbea calm, pe același ton cu care obișnuia să-mi vorbească și mie.

Se lucrează la acest proiect începând din anii douăzeci.

Dar nu-și dau seama ce au? a strigat el. Ce înseamnă râul?

Ba bine că își dau seama! Este o oportunitate incredibilă. Este un nou început pentru Ringfjorden.

Un nou început?

El scuipa cuvintele, de parcă i-ar fi fost greață. Ea i-a mai spus ceva, cu aceeași voce calmă.

El încerca să-i răspundă calm, dar nu izbutea. Și apoi a ridicat și ea tonul. Cuvintele curgeau înainte și înapoi între ei, mai repede, din ce în ce mai repede, mai tare, tot mai tare.

Era ceva ciudat la frișca aia, era prea tare, aproape să se transformase în unt; probabil că Else, servitoarea, o bătuse prea mult, pentru că se întindea ca un văl unsuros pe cerul gurii, iar eu m-am ridicat de la masă fără să mulțumesc pentru mâncare, deoarece oricum nu m-ar fi auzit din cauza zbieretelor.

Nici nu au observat că am plecat de la masă și că nu mi-am terminat desertul.

Am străbătut camera de zi, am trecut prin sufragerie, dar sunetul vocilor lor mă urmărea, am deschis ușa terasei. De aici trebuia să se audă alt sunet care să acopere gălăgia – păsările sau valurile fiordului, dar nu cânta nici o pasăre și eu le auzeam vocile în continuare.

Apoi am descoperit mașina de scris, tata o lăsase nesupravegheată, soarele strălucea, am mângâiat clapele cu un deget, simțind că metalul era fierbinte.

Nici aici nu m-au văzut, nu m-au auzit, când m-am așezat la masă, pe o pătură lăsată de tata, o pătură pe care o folosea să se apere de vântul de primăvară, am tras-o în jurul meu și m-am întors la mașina de scris.

Am ridicat ambele degete arătătoare și le-am lăsat să găsească literele, a era lângă s, r și t erau pe același la rând, å era în partea de sus, în dreapta, de parcă alfabetul s-ar fi terminat acolo.

Mi s-a năzărit atunci că aș putea să scriu o poveste magnifică și frumoasă despre elfi și prințese, pe care aș putea să o arăt la școală, ceva ce le va plăcea tuturor, sau ceva ce aș putea păstra și continua mai târziu, o poveste care să-mi aducă faimă și onoare de la o vârstă foarte fragedă, și astfel aș putea deveni un scriitor celebru.

Doream să scriu o poveste, dar acum nu puteam să scriu decât ceea ce vedeam chiar atunci. Nu puteam să scriu decât ceea ce auzeam, pentru că gălăgia din interiorul casei devenea tot mai puternică, izbindu-mă și biciuindu-mă, ca vântul, ca briza, ca o furtună, cuvintele se repezeau pe ușa balconului verandă, și îmi era imposibil să scriu altceva.

Am scris numele companiei energetice naționale – Statkraft. Oaspeți. Viitor.

Midiile de apă dulce sunt pe cale de dispariție! a strigat tata.

Am scris cât de repede am putut formele verbului „a muri“. A muri, a murit, mort.

Și mierla de pârâu își depune ouăle lângă râu.

O mierlă, mierla, mai multe mierle, toate mierlele.

Este doar apă! țipa mama. Dar se poate transforma în energie electrică, se pot crea locuri de muncă. Poate readuce la viață această comună.

Doar la hotel te gândești! i-a reproșat tata.

Dar noi trăim din banii câștigați din el! Ai uitat asta? Și nu din articolele tale științifice prost plătite.

Dar e vorba de Breio!

Este doar apă!

Am scris apă. O apă, apa, mai multe ape, toate apele. Nu. Toată apa.

Nimeni nu m-a auzit bătând la mașină, și nimeni nu a observat cât de repede băteam și cât de iscusită devenisem în a găsi literele.

Foto: Oda Berby / Humanitas Fiction

25
/10
/21

Reprezentanța Institutul Cultural Român de la Madrid, în colaborare cu Editura Impedimenta, Círculo de Bellas Arte, Școala de arte SUR, Universitatea Complutense din Madrid, Facultatea de Filologie și Librăria Rafael Alberti organizează o serie de întâlniri literare ale scriitorului Mircea Cărtărescu, în perioada 26-27 octombrie 2021.

18
/10
/21

Din 15 octombrie, a intrat în librării „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” de Suleika Jaouad, volum publicat în limba română de Editura Humanitas, în colecția „Memorii/Jurnale” (traducere de Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă). La 22 de ani, autorea primea un diagnostic înfricoșător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Aceasta este povestea ei!

16
/10
/21

După ce a publicat jurnalul lui Dostoievski și o parte din scrisorile lui Cehov, Editura Polirom a tipărit recent o a doua ediție a scrierilor extraliterare ale lui Bulgakov, sub titlul „Corespondență. Jurnale”, în traducerea semnată de Ana-Maria Berzuleanu și cu prefața lui Ion Vartic.

11
/10
/21

Editura Humanitas vă invită marți, 12 octombrie, ora 19.30, online&live, la o discuție despre acest volum la care vor participa Alexandru Stermin, Carmen Strungaru, etolog, și Ciprian Mihali, profesor de filosofie contemporană la Universitatea Babes Bolyai. Moderator: Corina Negrea, realizator de emisiuni de știință la Radio România Cultural. Partener: Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

11
/10
/21

Vaclav Smil nu are telefon mobil, apare rar în public și crede că doar „Cifrele nu mint”. Un adevărat maestru al interpretărilor statistice, Vaclav Smil este un artist care descrie lumea prin intermediul cifrelor. „Aștept fiecare nouă carte a lui Smil așa cum așteaptă unele persoane un alt film din seria Războiul Stelelor”, spunea Bill Gates despre omul de știință de origine cehă.

08
/10
/21

Romanul „Ereditate” (Editura Trei, 2021), semnat de tânărul scriitor francez Miguel Bonnefoy, a fost recompensat cu Premiul Librarilor în acest an în Franța și desemnat alegerea României la Premiul Goncourt 2020. „Un roman magic", după cum sublinia publicația Le Figaro.

08
/10
/21

„Big Sur”, „capodopera lui Kerouac”, după cum o numea scriitorul și criticul american Richard Meltzer, recent apărută în limba română la Editura Polirom, în traducerea lui Vlad Pojoga, este cartea pe care v-o propunem pentru acest sfârșit de săptămână.

29
/09
/21

Miercuri, 29 septembrie, ora 19.30 vă invităm să vizionați lansarea romanului Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian, roman distins cu Premiul Iasnaia Poliana, recent apărut în traducerea Luanei Schidu în colecția „Raftul Denisei“, colecție coordonată de Denisa Comănescu – povestea unei iubiri târzii care salvează lumea într-un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Participă: Sabina Fati, scriitoare și jurnalistă, Cristian Pătrășconiu și Nona Rapotan, editor coordonator Bookhub.ro. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director al Editurii Humanitas Fiction.

27
/09
/21

„Faptul că sunt cu el, cu Ovidiu, mă determină să fac o călătorie în tinerețea mea și să-mi dau seama ce e cu adevărat fericirea. Dar, din păcate, fericirea nu o trăiești, ți-o amintești numai”, scrie Rodica Mandache în deschiderea cărții despre actorul Ovidiu Iuliu Moldovan.