OAMENII MUZICII Pe 9 februarie 2021, lumea muzicii l-a pierdut pe pianistul, compozitorul, liderul de trupă şi inovatorul de jazz Chick Corea. Avea 79 de ani, un cancer recent diagnosticat, şi până relativ de curând o carieră şi un impact impresionante în istoria jazzului ultimei jumătăţi de secol.
Un articol de Cristina Enescu Aky|18 februarie 2021
A fost unul dintre „părinții” mișcări de fuziune a jazzului cu rockul din anii 1970, când „atacurile” electrice ale rockului și experimentele disonante și îndrăznețe ale avangardismului au început să se împletească în mod cuceritor cu diferite arome ale jazzului.
Ca lider sau co-lider de trupă de jazz, el a înregistrat aproape 90 de albume. Viziunea lui creativă fără limite a îmbogățit și a extins vocabularul jazzului. În și după anii 1970, cu precădere, el a fost unul dintre cele mai influente modele ale tinerilor interpreți și compozitori ai genului.
A fost un spirit pe cât de creativ pe atât de curios și interesat de a explora ce e „dincolo” de granițe – ale genurilor muzicale dar și ale capacității publicului de înțelegere a jazzului, astfel că a reușit să captiveze atenția unor ascultători din afara zonei de audiență „clasică” a jazzului.
În ultimul deceniu de viață a continuat să susțină concerte, adesea cu muzicieni din generații mai tinere. Atât de pasionat și deschis era Corea spre a descoperi permanent noi surse de inspirație încât spunea: „Tinerii muzicieni care au preluat tradiția muzicală și care sunt foarte creativi, ei sunt cei de la care mă inspir.” (2011).
Îi plăcea uneori ca la concertele sale să invite voluntari din public pe scenă, să îi așeze lângă pian și să improvizeze un fel de portrete muzicale despre persoana respectivă. „Începe ca un joc” spunea el, „în care încerc să surprind ceea ce văd prin muzică. În timp ce cânt, mă uit de câteva ori persoana de lângă mine la fel cum ar face un pictor. Încerc să văd, în timp de cânt, dacă acea persoană e de acord cu ceea ce cânt. I se pare într-adevăr că e un portret muzical al său? Și în general cam asta e impresia pe care o au oamenii.”
Din 1968, deci de la începuturile carierei sale, a făcut parte din controversata biserică scientologică, înaintând în ierarhie până la nivelurile superioare și fiind toată viața unul dintre cei mai celebri și activi membri ai acesteia.
A fost al patrulea cel mai nominalizat artist din istoria Premiilor Grammy (63 de nominalizări). Cel mai recent astfel de premiu, al 23-lea, l-a câștigat în ianuarie 2019 pentru albumul Antidote. De fapt are șanse bune de a mai câștiga cel puțin încă unul postum, la ediția din 14 martie anul acesta, unde are două nominalizări.
Creații ale sale precum Spain, 500 Miles High sau Tones for Joan’s Bones au devenit piese standard ale jazzului.
*
Armando Anthony „Chick” Corea s-a născut pe 12 iunie 1941 în Massachusetts, într-o familie cu rădăcini italiene (bunicul patern fusese un imigrant in Calabria). Tatăl său, trompetist de jazz, l-a familiarizat cu pianul de la 4 ani, iar băiatul a crescut înconjurat de mult jazz și bebop. La 8 ani a descoperit două mari universuri muzicale: percuția, ce avea să influențeze modul în care, în compoziții, avea să folosească pianul, și muzica clasică, pe care a descoperit-o începând să ia lecții cu Salvatore Sullo, un pianist concertant.
Primul său album a apărut în 1968 și s-a numit Tones For Joan’s Bones; astăzi este unul din albumele de referință ale genului. „E o claritate strălucitoare, ca o cădere de diamante, în tonalitățile pe care pianistul Corea le șlefuiește aici” comenta prestigioasa publicație TIME la acea vreme.
„Nu trebuie să fii Picasso sau Rembrandt ca să creezi ceva. Să te distrezi, să te bucuri creând este mai presus de orice altceva are legătură cu arta.”
„E foarte dificil să îmi displacă un artist. Indiferent de ceea ce creează, faptul că experimentează bucuria creației mă face să simt că suntem într-un soi de frăție.”
„Mă numesc profesor pentru că lumea vrea să mă numesc profesor, dar în realitate tot ceea ce fac este să continui să studiez.”
„Am căutat prin revoltă, droguri, diete, misticism, religie, intelectualism și multe altele, doar ca să încep să descopăr că adevărul este de fapt simplu și îți dă o stare bună, clară și corectă.” (Chick Corea)
S-a mutat în Manhattan pentru a studia la Columbia University, dar a rămas acolo doar o lună. Apoi a studiat la celebra școală Juilliard – timp de doar jumătate de an. Îndrăgostit de New York, a rămas aici și și-a făcut în scurt timp un renume ca pianist și compozitor de jazz.
1968 a fost anul în care Chick a creat Now He Sings, Now He Sobs, al doilea album, al său, care a intrat de asemenea în legendă și a ridicat arta trio-ului de pian (acustic, desigur – marea sa dragoste de o viață, la care nu a renunțat niciodată) la un alt nivel. În 1999, single-ul omonim a primit Grammy Hall of Fame Award.
De asemnea, în aceeași perioadă a avut șansa uriașă de a lucra cu uriași precum Stan Getz și Miles Davis –s-a alăturat trupei acestuia din urmă la clape (pian electric) și împreună au înregistrat două dintre albumele cele mai mare ale trupei, In a Silent Way (1969) și Bitches Brew (1970).
Erau anii de naștere a jazz fusion-ului, iar la începutul anilor 1970 Corea avea să formeze două grupuri de jazz fusion, Circle (1970-1971) și Return to Forever (1972) alături de cântăreața braziliană Flora Purim și de percuționistul Airto Moreira. Acesta din urmă a fost cel mai cunoscut grup al său, și a adus printre altele în fusion-ul jazz-rock influențe din muzicile sud-americane, ce au rămas celebre în piese precum Spain și La Fiesta. Mai multe dintre albumele acestei trupe au ajuns în Bilboard Top 40, într-o vreme în care „vandabilitatea” jazzului era în scădere.
După ce Return to Forever s-a destrămat, Corea a avut diferite colaborări cu numeroși artiști mari printre care Herbie Hancock, Gary Burton, Joe Henderson, Freddie Hubbard sau Nancy Wilson.
Tot în anii 1970 a început o colaborare cu jazzmanul și vibrafonistul Gary Burton, cu care a înregistrat mai multe albume de duete, printre care Crystal Silence.
Spre sfârșitul aceleiași decade, Corea a susținut o serie de concerte cu pianistul Herbie Hancock în care cei doi își interpretau reciproc diferite compoziții dar abordau și unele lucrări clasice, de exemplu din repertoriul lui Béla Bartók, despre care Corea spunea că a fost o influență semnificativă în cariera sa. De fapt el a scris și o serie de miniaturi pentru pian, intitulate Children’s Songs, care sunt într-un fel echivalentul seriei Mikrokosmos a lui Bartók. În 2015 a reluat concertele în stil „duelul pianelor” cu Hancock, de data aceasta integrând și sintetizatoare.
La jumătatea anilor 1980 a fondat trupa Elektric Band, apoi Akoustic Band.
Tot cochetând și cu muzica clasică și ignorând distincția formală dintre aceasta și jazz, în anii 1990 a înregistrat împreună cu un alt „mare” al pianului de jazz, Keith Jarrett, trei concerte pentru pian ale lui Mozart. A fost și destulă improvizație în interpretările mozartiene ale lui Corea. Cei care la acea vreme, sau astăzi, s-au scandalizat de astfel de „sacrilegii” ar face bine să-și amintească faptul că pentru Wolfgang improvizația era una dintre cele mai mari bucurii și motive de mândrie. Iar el a înțeles acest lucru cumva organic, transformându-l într-o mare artă.
Chiar la începutul lui 2021, cu vro lună înaintea decesului, posta pe contul său de Facebook un video în care vorbea despre improvizație, pe care îl puteți urmări aici.
Concertul în re minor al lui Mozart alături de New York Philharmonic Orchestra dirijată de Bobby McFerrin (1996)
În ultima parte a carierei sale a abordat în compoziție și muzica clasică contemporană, creând de exemplu primul său concert pentru pian.
În 1992 a reușit să își îndeplinească un vis mai vechi și a pus bazele Stretch Records, o casă de discuri dedicată, așa cum arată și numele, „întinderii” granițelor muzicale și căutării prospețimii creative mai mult decât a unor genuri muzicale anume.
Corea și-a continuat activitatea muzicală constant inovatoare, iar în 2007 a câștigat Latin Grammy Award for Best Instrumental Album pentru albumul The Enchantment, realizat în colaborare cu Bela Fleck, un maestru al banjo-ului.
Împreună cu celebrul Bobby McFerrin a realizat Play, un album cu înregistrări din 1992 de la două concerte de răsunet de la New York și Washington. Cuvântul are o dublă semnificație în limba engleză, însemnând atât „a cânta la un instrument” cât și „a se juca”. Legat de această ambivalență, McFerrin spunea ulterior: „Titlul acestui album a fost inspirat de Chick. El mi-a reamintit faptul că aceasta este prima indicație a profesorilor către studenți atunci când își încep călătoria muzicală împreună [să interpreteze dar să se și joace cu muzica]. Majoritatea muzicienilor de astăzi au uitat asta și ignoră acest Play ca un element esențial pentru a putea crea muzică în mod onest. Chick ia această așa-zisă joacă în serios, iar timpul pe care l-am petrecut împreună a fost ca și cum ai lăsa doi copii care au poftă de ceva dulce să-și facă de cap într-un magazin de dulciuri fără supravegherea niciunui adult. Ce magie! Ce strălucire! Ce dorință enormă de a lăsa pur și simplu muzica să se întâmple.”
Chick Corea mărturisea la rândul lui despre această colaborare: „A fost o bucurie totală să fac aceste 6 concerte alături de Bobby. Am fugărit Muza în fiecare seară. Am luat fiecare nuanță și fiecare impuls așa cum veneau și le-am adus la viață. Nu am dat nimic deoparte. Ne-am admirat reciproc talentele fără rezerve. Dar adevărata magie a constat în faptul că publicul a fost o parte a procesului de creație de la început la sfârșit.”
Now He Sings, Now He Sobs – Albumul cu același nume este considerat una dintre cele mai bune înregistrări trio de jazz din istoria genului.
Înainte de moartea sa, Corea a lăsat un mesaj pentru fanii săi, care sintetizează cu adevărat moștenirea muzicală a acestui spirit creativ și inovatorpe care merită să îl descoperiți, indiferent câtă cultură de jazz aveți (sau nu): „Misiunea mea a fost întotdeauna cea de a aduce bucuria actului creației oriunde am putut, și de a o fi făcut cu toți artiștii pe care îi admir cu mult drag – aceasta a fost bogăția vieții mele.”
